Respira încet, abia perceptibil, cu capul pe masă, cu monitorul pornit și cafeaua rece demult. E prima noapte în aproape două săptămâni când reușea să adoarmă. Nu în pat, nu între cearșafuri, ci cu obrazul lipit de lemnul uzat al mesei sale de scris. O masă ca oricare alta, o cameră ca oricare alta, o casă ca oricare alta, un scriitor cvasi-necunoscut ca oricare altul. De două săptămâni a expediat manuscrisul ultimului și primului său roman terminat. De două săptămâni o liniște de mormânt în cutia poștală. De două săptămâni nu a mai scris un rând și nu știa ce îl tulbură mai tare, liniștea din poștă sau liniștea din suflet.
În încremenirea mansardei sale, Koshinki nu auzi acel clic-clac mărunt de tocuri care tulbură somnul bătrânei de la parter. Nici bătaia aproape imperceptibilă în ușă, nici sunetul unei cărți de vizită strecurată discret între ușă și prag. Era aproape dimineață când se ridică greoi de pe scaun, cu o durere de cap mută. Părul de un blond nebărbătesc îi dădea un aer de puști de 20 de ani tocmai venit de prin baruri, după o noapte de băut cu prietenii. Dar ochii săi îi arătau vârsta cu un deceniu în plus și cu o nuanță de cenușiu în minus. Se trânti pe pat, amintindu-și că era vineri șică în două ore avea curs la facultate. Încă nu reuși să își termine teza de doctorat și dacă profesorul său ar fi aflat că totuși a avut timp să scrie o carte printre atâtea scuze de lipsă de inspirație, cu siguranță i-ar fi dat ultimatumul. Dar până atunci preda în locul lui o plictisitoare gramatică normativă la niște studenți și mai plictisitori decât el. Nu era mare lucru, dar măcar o pâine tot avea pe masă și dacă mâine se hotăra brusc că s-a săturat de această plafonare zilnică, nu știa dacă ar fi fost capabil de altceva. Până la urmă toată viața lui s-a învârtit în jurul a sute de cărți și i-ar fi fost greu să dea la lopată, să lucreze într-o fabrică sau să stea într-un cub cu un monitor în față douăsprezece ore pe zi.
A dormit până la opt. Fără vise. Se trezi greu, după două alarme amânate. Oglinda din baie îi spunea mai mult decât voia el să știe. Îmbătrânise mult. Se simțea de șaizeci, nu de treizeci, iar ridul orizontal pe frunte era azi mai vizibil decât oricând. Pe fotoliu zăceau pantalonii de catifea și cămașa necălcată de ieri. Le trase rapid pe el, se spălă pe dinți, scuipă saliva amestecată cu sânge în chiuvetă și își trecu de două ori mână prin părul prea lung. Era deja demult în întârziere, dar toată viața lui era în întârziere, așa că douăzeci de minute nu mai contau așa de mult. Își luă geanta de umăr, telefonul și încărcătorul și grăbindu-se să iasă din casă, a văzut cu coada ochiului pe parchetul de lângă ușă un dreptunghi mic de carton alb. Îl luă fără să se uite la el cu gândul să îl arunce la coșul de gunoi din fața clădirii. Era el mai necălcat și neîngrijit, dar nu tolera gunoaiele aruncate aiurea pe jos.
Cu bucata de hârtie în mână se repezi pe scări în miros de cafea proaspăt măcinată. Vecinii de la 1 aveau o pasiune pentru cafea braziliană, columbiană sau ce naționalitate sud-americană o fi având. Koshinki inspiră adânc și plănui rapid să își ia măcar o cafea de la aparatul de lângă sala de curs. Asta dacă va mai apuca. Se pare că studenții din anul întâi sunt exagerat de prezenți și interesați. E abia primul semestru. În al doilea, o să le treacă. Pe final, o să își poată bea cafeaua liniștit, netulburat de cele o mie și o sută de întrebări, dintre care o mie nouăzeci și nouă tâmpite.
Lângă coșul de gunoi plin din stradă, întoarse involuntar micuța bucățică de hârtie și văzu scris profesional și cu litere îngroșate numele Lena Wittake, Penguin Publishing și un număr oarecare de telefon. Se opri în mijlocul trotuarului neînțelegând nimic. Scris cursiv, curat, de mână erau două rânduri. Domnule Koshinki, sunați la numărul meu personal de mai sus pentru a discuta despre manuscrisul dumneavoastră. Nu își putea aminti dacă a trimis romanul său la editura Penguin sau nu. Dar era mai mult ca sigur că nu. Acolo nu puteai ajunge decât dacă aveai un agent literar bine cotat și o reputație de renume. Nu era cazul lui și cele câteva poezii publicate acum 12 ani în revista școlii și poveștile sale scurte fără valoare, nu contau prea mult la stabilirea unui nume de talie internațională. Era o greșeală, trebuia să fie o greșeală.
Puse cartea de vizită în buzunar lângă chei și alergă să prindă autobuzul care tocmai ajunse în stația de la câteva zeci de metri de clădirea în care locuia doar temporar. Drumul până la facultate era suficient de lung cât să te plictisești făcând nimic și destul de scurt cât să nu poți termina un capitol de carte. Oricum azi nu citea, azi mintea îi era goală și rătăcea. Era abia a treia întâlnire cu grupa a treia de studenți. Nu avea chef de ei. Voia să sune la numărul de telefon de pe dreptunghiul din buzunar. I se părea stupid, o glumă proastă. Dar cine să îi joace o astfel de festă? A fost destul de discret cu toată povestea cu scrisul. Mereu spunea că scrie pentru teza de doctorat, nu pentru un roman obscur care probabil nu va vedea lumina tiparului.
În fața facultății sări parcă puțin mai brusc din autobuz și simți o durere ascuțită în gleznă. Minunat! Probabil doar o entorsă mai lipsea vieții lui perfecte. Printre dinți, înjură încet și se porni șchiopătând spre clădirea universității. Nu era tocmai o zi urâtă de octombrie, dar durerea îl ținea atent la pașii lui, nu la parcul din fața. Poate dacă s-ar fi uitat, ar fi văzut de partea cealaltă a sa o doamnă stilată cu un costum țeapăn, dar care totuși cădea senzual pe formele prea perfecte. Un trofeu, admirat de prea departe. De aproape te durea perfecțiunea și răceala trăsăturilor regulate ale feței. Simetria ei susținută de pantofii cu toc cui lung și subțire îți dădea un fior neașteptat până adânc în creier.
Koshinki își strânse haina cu nasturi lungi de lemn când intră pe ușa facultății. La parter cei douăzeci de studenți din grupa a treia îl așteptau distrați să deschidă sala de curs. Fiind așa puțini în grupă prefera să țină cele trei ore de curs practic la gramatică într-o sală mai mică. Uriașele amfiteatre păreau atât de goale și ecoul vocii sale îi dădea o stare ridicată de nervozitate. Le deschise ușa rapid și se scuză bolborosind că vine în cinci minute. Avea nevoie de cafeaua aceea cu disperare. Glezna îl durea profund și își încleșta dinții să nu arate mai mult decât trebuia agonia. Nu voia sa meargă la spital pentru atâta. Se lăsă greu pe aparatul de cafea și introduse o bancnotă. Neagră, scurtă și tare. Așa își bea el cafeaua. Acea prima sorbitură va face totul să dispară pentru o secundă, secunda lui. Își duse cu o mână tremurată paharul de plastic la buze. Puțin din lichid îi atinse buzele, când în spatele său se auzi o voce aproape șoptită. “Domnule profesor, mă scuzați că vă întrerup!”
Sări puțin prea speriat, vărsând jumătate de pahar de cafea pe haină și pe pantaloni. Era deja prea mult pe ziua aceea. Se pregăti să urle, să își urle toată frustrările pe vocea mică și firavă. Își ridică privirea și cuvintele îi rămaseră în gât. O recunoscu ca dintr-o altă viață. Era micuță, delicată, speriată, rămasă încremenită cu gândul că examenul la gramatică e ca și căzut. Niciunul nu putea scoate un singur sunet. Se uitau unul la altul mirați. Afară se auzea un vânt de toamnă și cădeau două frunze galbene, fără prea mare importanță.
„Nu e nimic, domnișoară!” A reuși să spună patru cuvinte cu greu. „Mă scuzați. Nu am vrut să vă speriați.” Brusc nu mai avea răbdare cu ea. Voia sa știe ce dorea de la el cât mai repede. Koshinki realiză cât de stupid probabil arăta pătat tot cu cafea ca un copil neglijent. „Spuneți care este problema?” Și apoi asculta pe jumătate atent cum îi spunea că tocmai s-a întors de la părinții ei din străinătate și a ratat primele săptămâni și dacă ar putea să vină cu grupa a treia. El dădu din cap încet. „Mergeți în sală, domnișoară…?” “Nina. Nina Koshinki.”
Se întoarse cu spatele la el, cu un zâmbet abia schițat. O privi cum intra în sala de curs. Nu se poate să fi auzit bine. Sigur nu a înțeles bine. Vocea ei era atât de liniștită și de aceea nu a auzit numele ei cum trebuie. Îi era ca un ecou în urechi. Era ultimul cuvânt scris de el acum două săptămâni. Nina era ea. Cu paharul pe jumătate gol de cafea se îndreptă spre biroul său minuscul. Își aruncă haina pe spătarul scaunului. Își tamponă repezit pantalonii de catifea și aruncă șervetele mototolite la gunoi. Ieși rapid cu cartea de gramatică în mână și intră în sala de curs. În jurul lui totul se transformă într-o liniște neobișnuită. Parcă nici respirația celor douăzeci de studenți nu se mai auzea. Așteptau ceva de la el. Nici el nu știa ce. Din spatele sălii, îl urmăreau atenți doi ochi căprui sub un breton puțin prea lung. Îi evită voit. Pe geam se vedea o mașină neagră cu însemnele Penguin Publishing. Înghiți în sec, deschise cartea și începu să predea mecanic adjectivul.
Ora trecu rapid. Îngropat cu capul în carte a continuat să turuie toate clasificările ca un școlar ascultat de profesor. Până la urma el doar își făcea treaba și atât. Se feri să se uite la studenții lui. În definitiv, nu erau ai săi și nici nu avea de gând să întrețină orice alt contact doar unul strict profesional. Ce ar fi avut el de povestit cu niște puști de 18-19 ani? Mai nimic. Așa că îi evita de fiecare dată când îi vedea pe holuri și îi saluta grăbit și morocănos. La finalul cursului, o văzu cu coada ochiului părăsind sala, în timp ce el se lăsă moale pe scaun după o oră de stat în picioare. Nu putea preda stând relaxat și oricât de mult îl durea glezna, putea să joace un teatru credibil. Mai avea încă două ore de stat acolo cu celelalte două grupe, așa că nu se grăbea niciunde. O privea cum pentru o secundă s-a oprit în pragul ușii. A rămas acolo încremenită aproape dorind să se întoarcă. Apoi a lăsat umerii în jos și a părăsit încăperea fără a se uita înapoi. Avea lista de prezență în fața lui, dar ea nu apărea niciunde. Trebuia să fi fost o greșeală. Va verifica luni la secretariat în ora de audiențe cu studenții. Oricum nimeni nu îl căuta atunci pentru nici o lămurire așa că putea să piardă timpul liniștit. Și cum veni acest gând, așa și dispăru fără urmă. O nouă grupă de studenți deja începea să intre în sală, scoțându-l din scurta lui visare. Încă îi era somn.
Două ore nu ar trebui să treacă tare greu, dar când te afli în fața unor oameni care așteaptă să le fi profesorul ideal, e cam greu să nu observi cum timpul se târâie efectiv. Koshinki nu era sub nici o formă carismatic și plin de vervă la catedră. Pentru el orele de predare erau un chin efectiv și aștepta să plece acasă cât de curând. Nu avea prea multe de făcut în micuța mansardă, dar măcar acolo putea să viseze liber lângă o sticlă de cidru. După cele două ore pline de adjective, ieși din sala de curs flămând și însetat. Era deja 12. Ca de obicei, uitase că nu se poate trăi doar cu o combinație de cafea și aer. Avea să meargă la braseria din colț și apoi până la micuța librărie și cafenea a colegei sale Dolly.
Dolly era o frumusețe nordică, puțin intimidantă, dar care te lăsa confuz prin combinația de coamă blond-roșcată, ochi verzi, pistrui rebeli și niște ochelari cu rame groase și negre. Preda la aceeași facultate cu Koshinki, literatură est-europeană, într-un total dezacord cu orice aparență din înfățișarea ei. În timpul liber avea în grijă un hibrid de cafenea și librărie, raiul oricărui cititor și împătimit al cafelei, dar și al tinerelor speranțe literare care roiau pe lângă ea. Nu se știe din ce motiv, Dolly inspira potențialul unei rampe de lansare pentru ei, deși nu era nici agent literar și nici nu avea vreo conexiune cu lumea editurilor. Era doar o profesoară de literatură cu câteva articole publicate pe ici și pe acolo, o teză de doctorat bazată pe literatura contemporană din obscurele țări din estul Europei și niște opinii puternice în ce privește lucrurile care merită citite și care nu.
În amiaza aceea când Koshinki se opri la cafenea terminându-și croissantul din mână și șchiopătând puțin, Dolly părea mai neliniștită decât de obicei. Îl salută cu jumătate de gură și îl trase deoparte fix când încerca să se obișnuiască cu puțina lumină din holul cafenelei. „Tea șteaptă!”, șopti conspirativ. „Mă așteaptă?”, spuse înghițind ultima îmbucătură. Pentru două fracțiuni de secundă, gândul îi zbură fără să vrea la Nina. Nu avea de ce să îl aștepte pe el și cum să afle că va veni aici. Nu o cunoștea decât de câteva ore. Cunoștea e mult spus. A stat doar la o oră de curs și nu prea poți să cunoști cu adevărat pe cineva în condițiile acelea. Își scutură capul instinctiv. Dolly îl privea impacientată și îi făcea cu mâna către o măsuță relativ mică la care stătea picior peste picior și cu privirea ațintită într-o carte oarecare, o doamnă cu costumul perfect turnat pe trăsăturile corpului bine lucrat. Gulerul de un alb imaculat al hainei contrasta cu negrul ținutei. Avea ceva care te neliniștea, deși întorcându-se către locul unde șușoteau Dolly și Koshinki, zâmbetul ei părea că te ademenește și te liniștește pe neașteptate. „Cine e?”, au spus amândoi deodată. „Nu am nici cea mai vagă idee, Dolly.” Știa doar că nu o mai zărise niciodată pentru că o astfel de femeie nu o uiți ușor și dacă o zărești la metrou în cea mai aglomerată zi din an. Dolly îi făcu semn cu capul înspre mașina inscripționată cu pinguinul cel crăcănat al editurii Penguin Publishing. „A venit cu mașina aceea.” Părea puțin ciudat ca o femeie atât de sofisticată să conducă chiar ea o mașină de firmă. Te așteptai cel puțin la un șofer și o limuzină neagră și lucioasă, plus un covor roșu în portbagaj. În acel moment, Koshinki își îndreptă frizura încă dezlânată de dimineață și fără nici o vorbă în plus se îndepărtă de Dolly. Cu cealaltă mână ținea strâns cartea de vizită pe care încă o păstra în buzunar, puțin mototolită, dar totuși elegantă.
„Dumneavoastră ați lăsat această carte de vizită la ușa mea?” Tipic lui, Koshinki era uneori prea direct. Un simplu „Bună ziua!” era suficient în circumstanțele de față, dar întâlnirea cu această doamnă cu ținuta ei atât de oficială și mina ei prea de femeie de succes îl determină să fie direct agresiv. Obișnuia să atace primul când se simțea încolțit, cu sau fără motiv. Și această aroganță bătăioasă l-a făcut să piardă multe contacte prețioase în lumea atât de ciudată a scriitorilor. Lena Wittake își lăsă încet cana de cafea pe farfuria din fața ei, își întoarse capul ca și cum ar fi fost luată prin surprindere, deși îl urmări prin geamul cafenelei și știa că va veni la ea din clipă în clipă. Vocea lui puțin cam sonoră îi făcu pe cei doi liceeni care stăteau la o masă în colț să își ridice privirea. Nu știau dacă să se aștepte la un scandal sau nu. Când însă doamna misterioasă îi făcu semn cu mâna să se așeze și Koshinki luă loc fără alte riposte, băieții se adânciră mai departe în revista lor de benzi desenate. „Domnule Koshinki, o plăcere să vă cunosc și să putem vorbi față în față. Văd că deja îmi știți numele.”, adaugă Wittake făcându-i un semn discret către mână cu care ținea cartea de vizită. „Am dorit să vorbim în particular fără a fi stânjeniți și de aceea am trecut pe la dumneata, dar se pare că nu toți scriitorii sunt nocturni. Așa că am decis să ne întâlnim mai pe zi.” Zâmbetul ei începea să se șteargă cu fiecare cuvânt rostit și în locul lui înfățișarea serioasă de femeie de afaceri, care își urmărea scopul cu orice preț, începu să îl neliniștească pe Koshinki. Dorea să o caute pe Dolly din priviri pentru că avea senzația de animal încolțit și care pierde de sub control totul. Wittake sau cum o chema pe femeia aceasta trebuia să îi răspundă la niște întrebări și aceasta cât mai curând posibil. Totuși s-ar putea spune că abia observă ceașca de cafea pe care Dolly o așeză în fața lui.
„Domnule Koshinki, poate vă întrebați cine sunt eu și ce caut aici. Și e normal și firesc să faceți aceasta. Vreau să mă consideri ca pe prietena ta cea mai bună. Pot să îți spun tu, așa-i?” El dădu din cap automat. Putea să îi spună cum dorea, nu îl interesa foarte tare. Dar aștepta să îi spună și adevărul. Ceea ce el știa este că nu a trimis nici un manuscris Pinguinului și de aceea nu înțelegea de ce au această discuție. Peste mintea lui s-a coborât un fel de ceață și nu știa dacă e de la nopțile nedormite sau de la cofeina prea multă din ultimele zile. Încă îi era somn. „Vreau să mă asculți cu atenție și apoi să vorbim așa ca de la egal la egal. De ani de zile caut un scriitor excepțional, talentat și dispus să facă orice ca să ajungă cunoscut. Cei mai mulți sunt din ultima categorie. Sunt dispuși să facă orice, dar nu au nici talentul, nici nu sunt excepționali. Sunt sătulă până peste cap de povești idioate și de scriitorași care scot ei o broșură și o lansează cu fast mai mare decât la premiul Nobel. Cred că ești de acord cu mine.” Koshinki încuviință de data aceasta cu mai mult nerv. Părea că toată pornirea sa atacatoare de la începutul întâlnirii se canaliza în direcția dorită de această femeie aproape necunoscută. Ce e drept cunoscuse și el astfel de specimene pline de sine care se doreau publicate în orice rubrică de varietăți a unor site-uri obscure, cu povești de inimă albastră scrise fără pic de talent. Îi era silă să le citească. Chiar o colegă de-a lui lansase de curând un astfel de volum. Obsedată de câini, își denumise volumul “Patru lăbuțe”. Poveștile ei scurte și foarte proaste nu aveau nimic de a face cu nici o lăbuță. Erau lamentații stupide ale unei personalități slabe care ajunse să se creadă mare scriitoare. A primit și el volumul obligat, forțat, cu o dedicație siropoasă și prost aleasă. Nu știa exact unde e acum, dar certitudinea era că nu a putut trece de primele două paragrafe. Era atât de prost scrisă încât nu înțelegea cum cineva putea să publice așa ceva. Și totuși ea era scriitoare în ochii lumii, iar el doar un aspirant cu vreo zece refuzuri la activ pentru un volum timid de povestiri scurte și două săptămâni de liniște totală de când a trimis ultimul și singurul său roman acelor edituri care îl refuzaseră acum un an de zile. Tocmai de aceea, nu înțelegea ce vrea Wittake de la el. Se aștepta din clipă în clipă la acele plicuri imaculate, cu numele și sigla editurilor pe ele, în care i se mulțumea pentru manuscris, dar era refuzat politicos pentru că momentan politica editurii nu coincide cu stilul, tema, tipul de roman trimis. Aceasta a fost răspunsul la volumul de povestiri și nu avea nici o speranță ca de data această să fie ceva schimbat. Totuși acum două săptămâni a zis să își încerce norocul pentru ultima oară.
„Dar nu am trimis manuscrisul meu către Penguin Publishing.” Koshinki părea că s-a trezit dintr-o lungă visare. Cam cât viața lui de lungă și se gândea că ar trebui să înceapă să pună întrebările pertinente. Wittake schiță un zâmbet ștrengar, puțin prea atotștiutor și destul de intimidant. „Domnule, Koshinki, noi la Penguin Publishing, suntem o editură respectabilă. Noi nici măcar nu acceptăm manuscrisele nesolicitate ale unor scriitorași necunoscuți. În schimb, talentele ne cad nouă în poală ca din senin. Înțelegi?” Nu înțelegea. De fapt era cam imposibil de înțeles cum talentele cad din cer ca peștii într-o zi de vară. Atâta că de obicei peștii nu prea cad din cer în nici o zi, mai ales în una ca aceasta. O privi cu o oarecare neîncredere pe care Wittake a simțit-o din prima și a profitat de ea din a doua. „Marek, pot să îți spun Marek? Acum că suntem prieteni buni. Văd că nu știi tare multe despre lumea noastră, a căutătorilor de talente. Poate de aceea anul trecut nu ai reușit să îți publici volumul de povești scurte.”Koshinki se uită la ea din ce în ce mai mirat. În sinea lui se gândea că probabil acești căutători de talente aveau o bază de date cu toți scriitorii ratați și semi-ratați și din când în când se uitau peste ea. „Prima ta greșeală a fost să trimiți celor zece edituri manuscrisul tău. E o greșeală de începători. Dar nu te condamna prea tare. Și alții au făcut-o. Golding, Mitchell, Frank, Kipling, Rowling și mulți mulți alții. Toți au fost pe unde ești și tu acum. Și, Marek, tu ești cazul fericit, pentru că m-ai întâlnit pe mine. Alții au așteptat ani de zile până un căutător de talente să îi găsească.”
„Aș putea spune atunci că sunt norocos.” Koshinki avea senzația că trăiește în umbra vorbei înțelepte, “Dacă e prea frumos să fie adevărat, înseamnă că așa și este.” Ascultă mai departe toată povestea romanțată pe care ea i-o înșiră cu voce domoală și cântată, fiindu-i parcă greu să creadă, că Wittake a dat peste manuscrisul lui rătăcit cumva din întâmplare pe biroul ei de lucru. O femeie ca ea nu găsește lucrurile din întâmplare. Deci era perfect plauzibil să îi fi furat manuscrisul. Totuși miza unui manuscris mediocru, furat de către o femeie mai mult decât respectabilă părea oarecum imposibilă. “Și uite așa m-am trezit citind ceea ce tu ai intitulat O poveste cu un final așteptat.” Nu credea că acesta e romanul vieții lui, dar e un bun început. Cel puțin așa spera Koshinki. Știa că de obicei nu prea poate să îți iasă nimic bine din prima. Poate chiar nici din a doua. Dar o intrare în atenția publicului era tot ce avea el nevoie pentru a continua să lucreze. Nu visa deocamdată la tiraje extraordinare. Bine, poate visa, dar nu îndrăznea să o spună cu voce tare. Probabil își imagina că dacă o va face, visul se va destrăma. Un lucru era sigur. Putea mai mult de la viață decât un asistent universitar. Putea mai mult, dar niciodată nu a făcut ceva extraordinar pentru că nu știa cum.
„Am fost vrăjită de potențialul poveștii tale și vreau să o public.” Koshinki se uită cu neîncredere. Deja lucrurile începeau să devină serioase. Nu îl interesă în momentul acela cine e Wittake, uitase toate îndoielile din mintea sa în legătura cu poveștile ei cusute cu ață albă și ochii au început să îi scânteieze de o nouă lumină. Poate chiar nu era imposibil acel tiraj fabulos, poate chiar nu era atât de mediocru și slab. Aici în cafeneaua lui Dolly viața lui putea să ia o nouă întorsătură. Trebuia să aibă grijă, să nu lase neîncrederea sa să îi distrugă viitorul. Nu trebuia să pară nici deosebit de entuziasmat, dar nici plictisit de această ofertă. Trăiește clipa, prinde de picior norocul, bate fierul până-i cald. Toate astea îi vâjâiau în cap cu o viteză amețitoare.
„Da. Nu știu. Adică aș vrea, dar nu știu cum se procedează. Nu am făcut așa ceva niciodată.” Wittake își așeză mâna oarecum matern peste a sa. Atingerea glaciară îl făcu să tresalte puțin și îi liniști mintea. Era atât de rece, dar pe când să realizeze mai bine senzația, ea își puse mâna la loc pe toarta ceștii de cafea. “Dragul meu Marek, pot să îți spun așa? Dragul meu? Pentru că începând de astăzi cred că vom avea o relație strânsă.” Deja era complet zăpăcit. Fierbințeala provocată de vestea potențialei publicări și atingerea glaciară a acestei femei seducătoare îi zăpăci complet simțurile și gândirea. Se simțea puțin hipnotizat și putea să îi spună cum dorea atâta timp cât îl făcea faimos. “Știu că nu ai făcut așa ceva niciodată. Știu că o să îți fie greu să nu îți pierzi capul. De fapt, aș vrea să îți pierzi capul. Oamenii cu capul pierdut sunt cei mai fascinanți. Dar, Marek, după ce o să semnăm contractul o să știi exact ce ai de făcut, cui ai de făcut și cât de repede o vei face. Finalul e așteptat, exact așa cum l-ai scris tu. E târziu acum!”
Brusc Wittake se ridică de la masă. Cuvintele ei aveau să răsune mult timp în capul lui pierdut. Îl anunță cu toată seriozitatea că mâine va primi contractul prin poștă. Koshinki se gândi mirat că poșta nu funcționează așa repede. Rămase să o sune după ce îl citea. „Pe numărul meu personal. Nu pe telefonul pe care îl poți găsi pe site-ul Penguin Publishing. Avem o regulă să rezolvăm astfel de lucruri de la om la om. Nu putem risca să se bage pe fir vreun agent plictisit care nu înțelege ce facem noi aici. “Îi făcu cu ochiul conspirativ și se îndepărtă de masă, nu înainte de a lăsa două bancnote să îi cadă din mână: prețul cafelei și un bacșiș gras.
„Aveți o cafea extraordinară aici!” îi spune lui Dolly în timp ce ieșea din cafenea. De după ochelarii cu rame groase, ochii lui Dolly zâmbiră. Adora să îi laude cineva cafeaua. Punea suflet în fiecare ceașcă și în fiecare formă de artă din spumă de lapte. Era pasiunea ei atât de puțin apreciată de cei care cereau cafeaua la pachet. Dolly credea că o cafea se bea încet, pe îndelete, alături de o carte sau o conversație plăcută. De aceea oarecum îi plăcu să o aibă pe Wittake ca și clientă. E una dintre persoanele care par să îi aprecieze munca. Mai ales când Dolly văzu bacșișul lăsat de către ea. „Generoasă doamna cu care ai petrecut ultima ora.” Koshinki se uită la ea ca și trezit dintr-un vis. „Ultima oră? Parcă au trecut cinci minute.” Dolly râse cu poftă. Amicul ei părea mai aiurit decât de obicei. „Ar trebui fie să mergi să mai dormi, fie să îți mai torn o ceașcă de cafea.” Se uită la ceașca din fața lui și reflecția lui din cana pe jumătate goală arăta destul de rău. Dacă întâlnirea cu Wittake nu a fost un vis, atunci trebuia la un moment dat să facă ceva cu înfățișarea sa. Chiar dacă tagma scriitorilor e pe nedrept asociată cu dezordinea, sau uneori chiar pe drept, nu putea să apară la sesiunile de prezentare a cărții cu hainele mototolite și părul răsfirat, mai ceva ca un boschetar. „Nu, Dolly, îți mulțumesc. Voi pleca acasă. Trebuie să dorm puțin. Sunt frânt.” Își duse mâna la buzunar pentru a plăti cafeaua. Dolly îi făcu semn cu capul că nu trebuie. Bancnotele lăsate de către căutătoarea de talente erau suficiente pentru a acoperi consumația amândurora. Koshinki evident rușinat își scoase mâna din buzunar. Oricum nu avea el prea mulți bani, dar nu îi plăcea să rămână dator. De data aceasta însă plecă capul și luându-și haina ieși din cafenea, salutând-o cu voce stinsă pe Dolly.
Ieși din cafenea și se îndreptă cu pașii grăbiți spre casă. Stația de autobuz era aproape de cafenea. Îi părea acum rău că nu își luă de dimineață paltonul mai gros. Vântul începea să bată din ce în ce mai tare, iar autobuzul mai avea cinci minute până să ajungă. Nu își făcea griji. În acest oraș, autobuzele nu întârzie niciodată. Dar azi cele cinci minute păreau o eternitate. Se simțea anesteziat, obosit, sătul de toate. Toată energia pe care Wittake o aduse în viața lui era acum departe, uitată în cafeneaua lui Dolly. Încă nu era sigur dacă totul era real sau nu. Se aștepta din moment în moment să deschidă ochii, să zărească tavanul mansardei sale și să respire ușurat. Strânse ochii tare, dar pe când îi deschise, în fața lui era autobuzul. Intră puțin mai lent decât de obicei și de aceea șoferul îi aruncă o privire enervată. Era singurul pasager care urca în acea stație și tocmai el se mișca cu încetinitorul. Până la urmă scoase abonamentul și îl prezentă șoferului. Acesta dădu din cap aproape imperceptibil. Koshinki se îndreptă spre mijlocul autobuzului. Avea câteva stații până aproape de casă și nu îi plăcea să stea nici prea în față, ținta privirilor tuturor, nici în spate, locul unde stau studenții și borfașii. Căuta locurile din mijloc, modul perfect de a se pierde în mulțime și de a nu ieși în evidență.
Autobuzul era gol, cu excepția a două tinere care ocupau penultimul rând din dreapta. Nu le văzu tare bine, nici nu îl interesau cât de puțin. Le auzi cum chicoteau din când în când. La o stație distanță de casa lui, le auzi cum se pregăteau să plece. Koshinki se adânci mai tare în a urmări trecerea frunzișului galben al copacilor care se aliniau pe stradă. Deodată auzi un timid “Bună ziua, domnule profesor.” Urmat de râsetele înfundate ale celeilalte fete care îi șoptea. Ai avut dreptate. E drăguț! Oarecum enervat de ele, se întoarse brusc și îi văzu bretonul puțin prea lung și ochii căprui destul de speriați care se uitau rugători la prietena ei sperând să tacă. O salută cu o mișcare scurtă din cap. În sinea lui se bucura că ele se dădeau jos atunci și nu există nici cel mai mic risc să afle unde locuiește. Îi era puțin rușine de mansarda lui, deși o găsea plăcută și confortabilă. Până când autobuzul o porni iar din loc, le uită deja pe fete. Avea el mai multe de gândit decât să se preocupe de două gâsculițe care se emoționează când văd un profesor în autobuz.
În dreptul stației de lângă casa lui, coborî fără a se mai uita la șofer. Poate ar fi trebuit să se uite. Arăta mai bătrân cu un deceniu. Își căută cheile în buzunar. Erau lângă cartea de vizita a Lenei Wittake. Probabil singura dovadă palpabilă pe care o avea că ziua de astăzi chiar avusese loc. Urcă scările până sus la mansardă și închise ușa după el. Era clar prea obosit să mai facă ceva, să mai vorbească cu cineva. Așeză cartea de vizită pe noptieră. Numărul ei era trecut acolo cu un scris frumos. Îi venea să o sune acum. Dar ce avea să îi zică nici el nu știa. Dorea o confirmare că este pe drumul cel bun. Dorea să îi spună că acum lucrează la contract și o sumă frumușică este scrisă acolo jos. O sumă suficientă să se mute într-un loc mai mare, să își cumpere poate o mașină, să meargă într-o vacanță exotică. Se trânti pe pat și își imagină rânduri de admiratori înghesuindu-se să primească un autograf, cartea sa în vitrina librăriilor, mutra enervantei aceleia cu patru lăbuțe triste când va realiza că ea este doar o impostoare, demisia luid e la facultate pentru a lucra cu normă întreagă ca scriitor. „Aș face orice pentru toate astea, orice!” Îi era un somn de moarte, închise ochii și își visă tot viitorul glorios în câteva fracțiuni de secundă.
Se trezi cu o bătaie în ușă, cu un coșmar stăruitor în spatele minții și cu o pată de sânge pe gulerul cămășii cu care de zece ani dormea noapte de noapte. Probabil că dormise aproape o zi întreagă. Era probabil deja sâmbătă pe la ora prânzului și așa se explica faptul că nimeni de la universitate nu îl sunase să îl ia la rost de ce nu s-a prezentat la curs. I se părea stupid să fie luat la rost ca un școlar, dar până la urmă era plătit de către ei așa că trebuia să îi suporte. Într-un târziu, Koshinki se ridică din pat și deschise cu greu ușa. Era vecina de la parter care arăta de parcă îmbătrânise peste noapte. Koshinki se gândea dacă nu cumva a dormit un deceniu și de aceea i se părea că arată atât de în vârstă. În fața lui bătrâna Watson ținea cu un plic uriaș în mână. „A bătut la ora 8 curierul în ușă de era să o dărâme. I-am spus că sigur ești plecat la vreo sindrofie.” Bătrâna Watson nu avea nici cea mai mică idee că în zilele noastre nu se mai folosește cuvântul sindrofie. „De știam că dormi ca un leneș îl lăsam să doboare ușa. Cine primește sâmbăta dimineața colete, când firma de coletărie nici măcar nu lucrează? Și…” Ușa se trânti brusc în nasul femeii rămase în capotul ei cu flori roz și cu gura căscată, încercând să își găsească cuvintele. O astfel de mișcare o lăsă fără drept la replică și nici măcar nu mai avea cui să spună ca pe vremea ei tinerii erau mult mai respectuoși. Dar pe Koshinki nu îl interesa tare mult convențiile astea sociale și nici perspectiva de a sta în povești cu bătrâna de la parter. În momentul în care a văzut plicul care vine mereu într-o sâmbătă, a știut că nu visase. Sau poate visase, dar totul urma să devină realitate.
Cu respirația întretăiată, luă plicul îl mângâie atent și închise iar ochii pentru o fracțiune de secundă. Dacă îl deschidea și semna totul, visul lui cel mai frumos de a fi scriitor și coșmarul lui cel mai urât de azi noapte vor deveni realitate. La finalul a tot avea să o omoare pe Nina. De unde știa acest lucru, îi era absurd și imposibil să spună. Dar avea să o facă. Și brusc Nina nu mai era gâsculița din autobuz, ci motivația neștiută în spatele a tot ce urma el să facă. Nici nu deschise plicul, îl duse direct la chiuvetă și îi dădu foc. Nimic din flacăra ce a urmat nu era deosebită, nici un spirit ascuns, nici un diavol deghizat. Era doar un alt plic cu niște hârtii în el. Trebuia să o găsească pe Nina.
„Bună, doamna Gogh, Koshinki asistentul domnului profesor Svoboda la telefon, mă scuzați! Știu că e sâmbătă, dar mă gândeam că poate sunteți la secretariat sau să revin luni?” Fix atunci realiză că totuși femeia probabil era acasă și el era suficient de impertinent să o deranjeze p enumărul personal. „Marek, te scuz și da, iată-mă tot la secretariat în ziua mea liberă. Spune-mi cu ce să te ajut?” Uitase cât de drag îi era doamnei Gogh încă din prima zi când intră ca un boboc în secretariatul ei. „O studentă, din anul I, acum a venit de la părinții ei, dar e înscrisă din vară probabil. Am nevoie de. Am nevoie de datele ei pentru seminar și nu am apucat, știți, ieri, nu am apucat și azi…” Doamna Gogh respiră puternic în difuzor de parcă ar fi fost obosită de povestea asta, două-trei clac-clac pe tastatură. „Numele ei m-ar ajuta enorm, Marek.”
„Nina Koshinki.” Liniște, o secundă, două, trei, sunetul tastelor prelung, clic și clic de mouse, iar tastele, iar clic, vreo două minute. „Îmi pare rău, Marek! Dar nu există nici o Nina Koshinki nici în anul I și în nici un alt an în toată universitatea noastră. Ești sigur că ai înțeles bine totul?” Închise telefonul, se așeză pe pat, își strânse cămașa pătată la guler pe lângă el.
„Bietul Marek, iar cred că nu și-a luat pastilele.”
„Berta, au trecut zece ani totuși de când te sună în fiecare sâmbătă.”
„Știu, Lena, știu.”