„Ești sigură că vrei să o facem azi? Nu va fi deloc ușor. Totuși sunt un număr considerabil de kilometri.” Se uită la ea cu o oarecare neîncredere și fix atunci toate părerile de rău îl năpădiră. Nu ar fi trebuit să facă ceva ce nu își dorește. Era în definitiv cursa lui, provocarea lui și ea putea de data aceasta să renunțe. Absolut nimeni nu ar fi condamnat-o și nu i-ar fi reproșat. Ba mai mult, ar fi înțeles toată situația și în plus nefiresc ar fi să se supună chinurilor și durerilor lui. Nu era un maraton, e adevărat. Erau doar 30 de kilometri, dar atât știa el că este capabil să alerge. Era o limită psihică pe care și-a impus-o și poate dacă reușea azi să treacă peste, pe viitor va putea să îi îndeplinească și visul ei, maratonul. Dar momentan nu. Momentan simțea că e gata să fugă de pe stadion și să se urce înapoi în mașină și să lase totul baltă. „Vii azi sau nu? Până nu începe soarele ăsta nebun să dogorească prea tare!” I-a luat-o în față cu hotărârea cu care făcea în general toate lucrurile. De la bun început a știut că e dintr-un alt aluat decât el și acest simplu fapt l-a atras spre ea fără să bănuiască că o simplă tură de alergare ar putea duce la ceva care să îi schimbe profund viața.
A urmat-o în tăcere fără să mai spună nici un cuvânt. Nu îi plăcea să vorbească tare mult în timp ce alerga, ba mai mult prefera să asculte muzică. Alegea mereu aceleași câteva piese care erau ca un fel de mantra. Nu erau cele mai motivaționale melodii, nici cele mai populare, nici cele mai apropiate de gusturile rafinate ale prietenilor săi. Erau pur și simplu acel resort pe care atunci când îl apăsa, mintea îi făcea un salt în față și brusc se simțea capabil să ia în piept cei 10 kilometri zilnici. Dar azi urma să nu asculte așa multă muzică sau cel puțin o bună parte din traseu va fi probabil o conversație fie plăcută, fie chinuită și restul doar tăcere.
A ales să vină până la stadionul acesta pentru că avea o pistă excelentă de atletism. De unde erau ei, stadionul era vai și amar de el, dar totuși se putea alerga cât de cât, chiar dacă după fiecare tură trebuia să îți speli tot echipamentul temeinic de la zgura care se depunea în strat consistent. Aici pista era de un roșu îmbietor, plăcută, apetisantă, visul oricărui alergător de oraș. De la o vreme a părăsit traseele montane pe care le iubeau atât de mult. Nu era totuși o problemă. Se poate alerga în definitiv pe oriunde, își repeta el la fiecare tură matinală cu privirea înspre dealuri. Totul e să vrei. „Și să poți.”, adăuga ea uneori. Dar cursa aceasta lungă nu va mai fi doar despre el. Când îi spusese într-o dimineață răcoroasă și plină de ceață că vor alerga împreună 30 de kilometri, ea îi dăduse ca de obicei o replică tăioasă. „Mai bine maratonul.” „Eu mă opresc la 30”. Știa că acolo se va opri el oricât de mult va dori tot universul să se miște. Acolo îi era destinația. De ce 30? De ce nu 31 sau 32 sau 42? Nu mai conta.
„Hai! Ți-ai pornit ceasul pe cursă? Ești cam aiurit azi.” Era cam aiurit. Parcă nu îi venea să se miște nici un metru, dar cum să îi spună? Era totuși bărbat. Atâta mândrie bărbătească mai avea în el încât să nu cedeze înainte de a începe. Și dacă va ceda pe parcurs măcar a încercat. Își aranjă jambierele, sticla de apă de la șold, cureaua de puls, tricoul, ceasul dela mână. Două, trei mișcări de încălzire și deja îi simțea privirea nerăbdătoare. Așa era ea. Atunci când dorea ceva cu tărie nu concepea că acel lucru e imposibil, pe când el era prizonierul inutilității, amăgirilor, slăbiciunilor, dorințelor reprimate. Nu se potriveau deloc în toată ecuația asta pentru că e aproape imposibil ca un vulcan stins și mort să se potrivească printr-o minune cu o tornadă care spulberă totul. Chiar și acum, după toate ce s-au întâmplat și din vina lui s-au întâmplat toate, chiar și acum ea era acea forță a naturii. Așa că această cursă nu era doar despre el, era și despre ea. Până în momentul acela când se uită la ea atent cum se concentra, cum se pregătea psihic, cum îi pândea fiecare mișcare, până atunci nu a realizat că de fapt acești 30 de kilometri sunt mai importanți pentru ea decât pentru el.
La linia de start, o linie acum imaginară, cei doi s-au prezentat ca la un meci de box. Și-au dat mâna amical, apoi au ciocnit pumnul și la final și-au aplecat capul în semn de salut. Era un Namaste doar de ei convenit de atâția ani. Așa începeau orice cursă, fără romantism, fără lucruri siropoase, fără îmbrățisării nutile. E cel mai bun mod de a recunoaște și a spune celuilalt, știu că vei suferi crunt, dar știu că ne vom vedea la linia de final. Nu prea poți să păcălești pe nimeni în sportul acesta și mai important nu prea poți să te păcălești nici măcar pe tine însuți. Fie alergi până la epuizare și apoi mai găsești pe undeva un gram de putere să mergi mai departe, fie te prăbușești și abandonezi totul. Pentru ea nu exista opțiunea a doua, pentru el prima opțiune i se părea de multe ori aproape imposibilă. Ea nu abandonase nici o cursă niciodată, el o abandonase pe ea și chiar dacă acum erau aici, la linia de start, gustul amărui îi persista undeva în spatele zâmbetului. Nu se va ierta vreodată pentru acel moment, nici nu trebuia să se ierte vreodată.
Primul kilometru trecu ușor și doi, trei, patru, cinci. Era un ritm bun, puțin prea alert, dar avea să îl domolească în timp ce va înainta în cursă. Era dificil să își controleze avântul. „Te prind eu din urmă. Continuă!”, o auzea urlând în timp ce ea se opri să bea puțină apă. Singurul lucru care îl enerva la această cursă era ritmicitatea ei teribilă. Când alerga pe poteci totul era mai suportabil, peisajele care se schimbau de la primăvară, la vară, la toamnă, la iarnă, păsările și vietățile care îl pândeau după tufișuri, apusurile și răsăriturile, liniștea aceea, momentul când uneori o lua de mână. Nu mai alergase pe poteci de trei ani. Ar fi putut să o facă și singur, dar s-ar fi simțit destul de vinovat să o facă. Așa că s-a obișnuit cu mersul în cerc, o tortură sistematică, sigură, fără patimi, fără sentimente. Dar tânjea după ce lăsase în urmă, după toate lucrurile care ar fi putut să fie, dar nu au mai fost. „Tânjirea asta e o prostie”, îi spuse ea mereu. Care e rostul să tânjești la ceva ce nu poți avea, când sunt atâtea lucruri de care te poți bucura? Îi dădea din ochi șuvița ei colorată pe jumătate în roșu de fiecare dată când îi spunea plină de patos toate teoriile ei motivaționale. Era atât de obișnuit cu cascadele ei de cuvinte încât acum când alergau în liniște parcă îi era dor să o audă cum perorează. Și totuși nu zisese nimic de la kilometrul 10. Erau acum la jumătate din distanță și știa că după kilometrul 15 lucrurile aveau să se complice brusc. Atunci e momentul când începi să simți slăbiciunea trupului, când toți demonii devin mai reali, când nimeni nu te mai poate ajuta să îți depășești limita decât un rezervor neștiut de putere.
Respira greu și încerca din răsputeri să își calmeze pulsul. Era din ce în ce mai cald și acuma realiză că totuși ar fi trebuit să asculte de ea. O vedea cu coada ochiului cum curgea lângă el. Pe fața ei era un calm determinat, nu îi era ușor, dar i se părea că zboară. Și nu corpul îi zbura pe pistă, ci sufletul, zâmbetul, inima caldă care l-a iertat demult pentru toate. Îi era rușine de multe ori să o privească în ochi, să recunoască fiecare slăbiciune pe care ea o accepta cu grație, să se învinovățească iar și iar pentru toată nebunia din capul său. Dacă atunci, ar fi fost altfel, dacă în secunda aceea, ar fi luat o altă decizie, dacă. „Taci!” O auzea în creierul lui de fiecare dată când toate gândurile și toți demonii îl năpădeau. Hai taci și trăiește! Și tăcea și trăia. Era kilometrul 18. „Trebuie să mă opresc!” Îi era foarte sete și foarte rău, simțea că amețește. „Fie te oprești de tot, fie bei apă și mă iei puțin de mână și continui!” Hai să le facem pe toate patru deodată. Se opri în mijlocul pistei, bău apă ca un apucat, o luă de mână. „Să știi că asta nu înseamnă că te las să cedezi! Pornește, pas după pas. După kilometrul 21 totul va fi mai ușor.”
Aștepta acel nou suflu după distanța de semi-maraton. Îl aștepta așa cum alții așteaptă să le iasă numerele la loto, puțin cu disperare, puțin aiuristic, dar îl aștepta. Chinul alergării devenise teribil. Își înfipse căștile în urechi adânc. Nu mai dorea să audă nici respirația ei, nici zgomotele străzii, nici un cântec de pasăre necunoscută de pe gardul stadionului. Era doar el acum, el cu tot sinele său. Just a young gun with aquick fuse. Curgea prin el ritm după ritm, creierul i se destindea încet, mușchii care urlau acum la kilometrul 20 începură să asculte de comenzile oarecum dezlânate ale minții. I was lightning before the thunder. Nu mai era demult nici tunet, nici fulger, dar ce bine era să se prefacă uneori că este. Ei îi plăcea acest rol și dacă ei îi plăcea, de ce să nu o facă. Era doar un chibrit fumegând, dar dacă trebuia putea să mai scapere câte o licărire, câte o flamă, câte o scânteiere în ochi și cam atâta. După cum îi spusese totul devenea mai ușor după 21 de kilometri. Aerul era mai respirabil. Nu mai era mult. Dacă se concentra puternic reușea să ajungă puțin mai aproape de Câmpiile lui Elizee.
La ce te gândești în timpul alergărilor tale? Întrebarea aceasta i-au pus-o prietenii de multe ori. La ce te gândești? La ce? De parcă ar fi necesar să stai și să îți faci procese de conștiință când tot corpul îți urlă de durere. Era deja kilometrul 23 și tot corpul lui începea să facă figuri. Avântul dură atât de puțin încât acum era uitat. La ce se gândea? Să se arunce pe iarba de pe terenul de fotbal. La asta se gândea cel mai intens. Să își găsească un colțișor mic și umbrit unde să cadă lat. Simțea cum îl dogorește soarele drept în cap. Era o amiază superbă în definitiv, doar că pentru el era un chin toată căldura. Suporta cu greu cum se încingea aerul în jurul său, cum fiecare respirație devenea o tortură care îl îneca și plămânii nu mai doreau cu nici un preț să primească aerul încins. „Umezește-ți bandana și pune-o pe cap. O să faci insolație altfel. Trebuia să venim mai de dimineață.” Era atât de epuizat încât nu mai conștientiza nici cel mai mic pericol. Un pas și încă unul, mai 5 kilometri, mai 5 blestemați de kilometri. Zona de confort? Ar fi râs cu voce tare și sonoră dacă cineva ar fi menționat asta acum. Ce zonă de confort când el era într-o zonă care nici nu știa că poate exista, nu mai știa cum îl cheamă și de ce se află acolo. Era zona de tortură, fizică, psihică, emoțională. Nici demoni nu mai avea pe lângă el. Cine ar fi crezut că demonii lui nu pot alerga mai mult de un semi-maraton?
Se opri în fața lui. A trebuit să își folosească toată concentrarea să nu dea peste ea. Se aplecă și îi dădu bandana să i-o ude din plin cu apă. Umedă și răcoroasă și-o puse înapoi pe cap cu mișcări parcă în reluare. Răcoarea îi făcea bine. „Hai, amice, mai ai doar 5 kilometri!” Ea oare nu era epuizată? Era din plin, avea și ea pe cap o bandană udă și o dureau mâinile, umerii și spatele îngrozitor. Dar nu i-a spus nimic. Era durerea ei în definitiv. Uneori ca să simți că trăiești trebuie să te doară teribil toate cele. Trebuie să urli de durere, dar să nu o faci niciodată de față cu altcineva. Lucrul acesta l-a învățat în toți acești ani. Nimănui nu îi pasă cu adevărat de durerea ta. Va fi cel mult un subiect de bârfă și cancan pe la colț cu o cafea și o țigară în mână. Auzi ce i s-a întâmplat lui x sau lui y? Așa ceva mai rar. Serios? Așa ceva mai rar și mai des de când lumea și pământul. Tragedia ei sau bucuria ei și-o păstra doar pentru ea în forma cea mai pură de egoism. Ce rost ar fi avut să se tot plângă? Să spună altuia cât de greu poate să îi fie? În definitiv și în seara aceasta, ca în toate alte serile de pe lume, drama fiecăruia îi aparține sieși în cel mai personal mod cu putință. Rareori cineva adoarme gândindu-se la altceva decât la propria nenorocire. Îi zâmbea cu ochii aceia acum de un verde spălăcit cu irizații cenușii. Când era epuizată, ochii ei de un căprui banal se transformau în ceva ce el nu mai înțelegea. Era cu totul altă persoană ca și cum înăuntrul ei se ascundea o altă ființă mult mai complexă decât își putea el imagina.
Ultimii doi kilometri mereu sunt sub semnul agoniei și al extazului. Indiferent ce distanță parcuge, ultima bucată e o durere accentuată, incontrolabilă, o luptă crâncenă și crudă, totul sau nimic, de parcă suflarea îi va părăsi corpul. Și-a găsit exact locul unde se va trânti pe iarbă. În momentul acela nu îl mai interesa nimic, nici ea, nici cerul, nici timpul, nici cadența, nici ce o să zică prietenii, nici Dumnezeu, nici dracii și nici toți sfinții. În momentul acela voia doar să se termine chinul, voia doar să pună totul pe stop. Mai un kilometru, un nenorocit de kilometru. Își târșea picioarele care nu îl mai ascultau. De va trebui să se târască până la 30 o va face. Se va prăbuși de pe picioare și se va târî ca un vierme dacă aceasta va fi necesar. Era atât de aproape, prea aproape să se învingă pe sine. Pentru că despre asta e vorba atunci când alergi. Nu e despre libertate, despre vântul care îți suflă pe la urechi, despre vreun loc de pe podium, despre vreo medalie de finisher, totul e vorba despre a te înfrânge pe tine. Și când ești terminat, umilit, redus la esență, când nu mai exiști ca om, când te anulezi în marea masă de durere, abia atunci renaști. „Mai 200 de metri!” O auzi strigându-i din spate. Mai 200 de metri? Ah, atâta era capabil să îi și zboare de trebuia. Îi alergă cu cea mai mare euforie din univers și când auzi acel sunet al ceasului care îl anunța că s-a terminat cursa vieții lui se aruncă pe iarbă. Nu mai conta cât de verde era petecul, cât de albastru cerul, cât de luminos îi era zâmbetul ei, a reușit. A reușit ceea ce i-a promis acum mulți ani când alergau pe poteci umbrite, prin livezi, printre căpițe de fân, prin toată libertatea pe care acum nu o mai aveau.
A stat acolo, nici el nu mai știe cât a stat. L-a lăsat să stea cât a vrut el. L-a lăsat să își savureze victoria. Era o victorie dulce. Meritau amândoi o astfel de victorie, un astfel de final. Până la urmă câștigă doar cel care are îndrăzneala să spere, să facă primul pas, să creadă în imposibil. În rest toate celelalte sunt doar povești cu un final banal și plictisitor. Și dacă acum nu savura el tot ce era de savurat, cine știe când ar mai fi avut o astfel de clipă. „Ridică-te să mergem. Îmi e o foame de mor!” Uitase de ea pentru câteva clipe cât stătuse cu ochii închiși pe toată iarba aceea proaspăt tunsă. Se ridică încet cu toate durerile inerente celor 30 de kilometri alergați. O îmbrățișă și îi șopti la ureche „Asta e pentru tine, mereu a fost.”
Luă prosopul, sticlele cu apă băută deja, își dădu jos bandana și se îndreptară spre mașină. Erau unul lângă altul, liniștiți, împăcați, durerea nu mai conta. Era în definitiv doar o durere fizică cu care ea era obișnuită, iar el o va uita în câteva zile. Au ajuns la mașină, iar el a pus prosopul, sticlele și bandana pe bancheta din spate. Din portbagaj luă tricoul de rezervă și o ajută și pe ea să se schimbe. Îi zâmbea cu multă bunăvoință. „Stai, draga mea, să te ajut!” O luă în brațe și îi puse pe scaunul din față corpul care acum părea mai fragil, mult mai delicat decât toată furtuna care năvălea prin ochii ei mereu scăpărători. Îi așeză cu grijă picioarele inerte pe covorașul puțin murdar al mașinii. „Stai confortabil?” Îi văzu mâinile bătătorite, știa că acei 30 de kilometri o dureau mai tare pe ea decât pe el, dar niciodată nu ar fi recunoscut ea așa ceva. Îi luă căruciorul cu rotile pe care ea a lipit tot felul de stickere cu cele mai pozitive mesaje și îl strânse laolaltă astfel încât să încapă în portbagaj. Era ud de la transpirația ei și știa că va trebui să îl curețe mai târziu.
„Într-una din zilele astea va trebui să cumpărăm totuși un cărucior electric. Uite cum îți arată palmele!”
„Nici să nu te gândești! Asta e singurul mod în care mai pot alerga cu tine și să mai simt bucuria mișcării. Cu mâinile mele.”