Crăciunurile care nu vin niciodată

„Știi, sunt Crăciunuri care nu vin niciodată.” Și-a întors capul către mine. Stătea așa cum stă ea de obicei când își bea ceaiul negru cu lapte. Și-a pus o linguriță de zahăr brun și l-a amestecat în sensul acelor de ceasoric. Am așteptat până și-a scos lingurița din gură, a pus-o la loc pe farfurioară și a gustat ceaiul din nou. „Nu înțeleg ce vrei să spui. Crăciunul vine în fiecare an, fie că vrem sau nu.”, i-am spus. „Poate.”

Uneori mă enervau aceste momente ale ei când arunca o vorbă și o lăsa mai apoi să atârne în aer. Știam că avea ceva în minte să îmi spună, dar ca să ajungă acolo va trebui să rezolv o dilemă asemănătoare cu misterul Sfinxului și labirintul Minotaurului luate la un loc. După felul în care sorbea ceaiul și se uita pe geamul cafenelei, nu părea că s-ar grăbi să dezlege enigma.

„Auzi, cum ar fi ca într-un an să se anuleze Crăciunul? Să zică cineva așa prin octombrie, stimați cetățeni, ne pare rău, dar anul acesta nu va mai fi Crăciun și asta este. La anul poate îl băgăm din nou în program, dar acum nu. Ne-am săturat. Gata!”, a spus ea. „Păi, de ce să se sature cineva de Crăciun?”, am întrebat. „Pur și simplu. Uneori ne săturăm chiar și de lucrurile frumoase, nu?” Se poate spune și așa. Prea mult frumos și sclipici parcă te obosește după un timp. Ca fata aceea cea mai frumoasă din liceu, știi despre cine vorbesc, care după ce te obișnuiești cu ea și poate chiar o convingi să fie iubita ta, ajunge să ți se pară banală în toată frumusețea ei.
„Oricum să știi că din punct de vedere economic anularea Crăciunului ar fi o prostie. Așa că nimeni nu s-ar risca să provoace o asemenea criză mondială.” I-am făcut semn chelneriței să îmi aducă meniul. Discuția aceasta îmi făcea poftă de ceva dulce. M-am uitat vreo două minute peste preparatele cu ciocolată și peste deserturi. Am cerut o felie de cheesecake cu zmeură și încă o cafea. Am întrebat-o dacă mai dorește ceva. A dat din cap că nu. Probabil va lua din prăjitura mea.

„Atunci vor trebui să anunțe anularea Crăciunului cu cel puțin un an înainte. Asta dacă această criză financiară de care spui tu este adevărată. Să anuleze fabricarea de globuri în China și de Moși Crăciuni în Taiwan.”, preciză ea. Îmi venea să îi mai propun anularea producției spiridușilor din Laponia, a cozonacilor din Ardeal și a vinului fiert cu scorțișoară de pe tot mapamondul. Puteau să se rezume doar la spiridușii care oricum nu existau. Cozonacii și vinul fiert chiar nu au nevoie de vreun pretext ca să fie consumați.

„Și atunci ce să facă oamenii în loc de Crăciun?”
„Nimic.”
„Nimic, nimic?”
„Nu chiar nimic, nimic. Să încerce să fie buni fără pretext. Ce ai spune dacă ți-ar da cineva un cadou așa din senin fără nici o ocazie?”
„Că vrea ceva de la mine.”, am răspuns făcând loc pe masă farfuriei cu cheesecake și cafelei. I-am zâmbit chelneriței, am desfăcut un pliculeț de zahăr alb și am învârtit de trei ori lingurița în sensul invers al acelor de ceasornic.

„Asta ar fi ideea. Să dai pur și simplu. Să donezi cutii cu dulciuri și jucării, să mergi la casele de bătrâni, să îmbraci oamenii săraci, să împarți cărți, să te joci cu copiii orfani, să gătești mâncare specială, să îți cumperi ce vrei cu adevărat, să împlinești dorința copilului tău, să te întâlnești cu familia și prietenii, pur și simplu.”
„Păi astea le poți face oricum oricând.”, i-am spus. Se intinse și îmi luă o bucată mică din prăjitură.
„Și atunci de ce nu o facem?”
„Habar nu am. Probabil că suntem prea ocupați și vezi tu, Crăciunul ne dă vreo câteva zile libere în plus.”
„Ai dreptate. Probabil suntem ocupați.” A vrut pentru o secundă să se întoarcă să spună ceva chelneriței. Apoi a căutat o bancnotă și a pus-o pe masă.

„Eu anul acesta nu mai am timp să fiu ocupată. E posibil Crăciunul să nu mai vină niciodată.” Ieși afară și am văzut-o cum o ia la goană pe stradă. Oare am spus eu ceva aiurea? De vreo șase luni se comporta ca și cum furtuna răgea undeva în interiorul ei. Dispărea fără nici o explicație câteva zile la rând, ieșea mai rar din casă sau era doar prost dispusă. Alteori mi se părea că e ca mai demult, un zâmbet și o fericire. Dar ziua aceea nu era nici ziua zâmbetelor și nici a fericirii. O știam de unsprezece ani și nu aș fi putut să spun cu mâna pe inimă că îi cunoșteam toate secretele. Nici nu îmi doream. Ce doream în schimb era să știu ce eram eu pentru ea, un amic, confident, duhovnic, iubit, prieten, camarad, companion, un străin oarecare. Nu îndrăzneam să o întreb, nu se sinchisea să îmi răspundă. Unde ai plecat? I-am scris un mesaj pe telefon. Știam că o să îmi răspundă probabil peste vreo trei zile. E urgent. Îmi pare rău! Îți scriu eu.

Nu aveam să mai aud de ea în următoarea lună. Am căutat-o la studio, acasă, am sunat-o de douăzeci de ori. M-am gândit să o caut pe mama ei să o întreb unde e. Problema e că până atunci nu o întâlnisem pe mama ei. Nu locuiau împreună de foarte multă vreme. Nici nu știu dacă mama ei mai stătea în oraș. În definitiv, dacă ea dorea știa unde să mă găsească. De la o vreme începuse să mă cam obosească jocul acesta de-a șoarecele și pisica, în care nu îmi dădeam seama care e rolul meu, de șoarece sau de pisică.

Oricum aveam atât de mult de lucru cum se apropia luna decembrie. Toată lumea dorea să cumpere cadouri pentru cineva cu livrarea imediată. Am o firmă și vând produse online. În realitate e o firmă micuță, eu și încă două fete care mă ajută când am comenzi mai mari. În online părem o firmă uriașa cu zeci de angajați, dar până ajung acolo va trebui să muncesc eu pe coate. Înțelegeți de ce ideea aceasta cu anularea Crăciunului mi s-a părut stupidă? Eu în perioada aceasta îmi câștig toți banii pe jumătate de an. Fără Crăciun aș fi cam muritor de foame. Ei îi e ușor să vorbească. A primit la moartea tatălui său o sumă de bani care îi permite să trăiască lejer, să lucreze în studioul său de pictură și să nu se îngrijoreze atât de tare pentru ziua de mâine.

Mai erau zece zile până la Crăciun când mi-a dat un mesaj. Pe 17 decembrie să mergi la 8 dimineața în parcul central. Mama o să fie acolo. Te rog să o ajuți. Îți mulțumesc. Pe luni! I-am scris înapoi și am întrebat-o unde e, ce face, de ce nu răspunde la telefon. M-am supărat pe ea, m-am gândit și m-am răzgândit de zece ori, mi se părea că sunt doar o jucărie pe care o folosește după bunul plac. Când vrea, îmi scrie, când nu, mă ține o lună fără nici un semn de viață. Într-un final, duminică seara i-am scris că nu merg niciunde până nu aflu despre ce este vorba. Ai încredere. Te rog! Doar de data aceasta.

Și am avut încredere. Luni dimineața la zero grade Celsius, am parcat mașina în apropierea parcului. Am mers pe jos și la intrarea în parc zeci de oameni ai străzii, copii ai nimănui, bătrâni înfofoliți în paltoane roase stăteau la un loc și așteptau. Fiecare copac era îmbrăcat cu o haină pe care scria Dacă îți e rece, lasă-mă să te încălzesc. Pe bănci erau clădite zeci de cutii învelite în hârtie de împachetat cadouri. Aliniate, lângă cei doi polițiști ai parcului, stăteau sute de plase cu ulei, făină, cozonaci și alte lucruri necesare unei familii de sărbători. Nu am înțeles de ce m-a trimis aici. Nu părea să aibă cineva nevoie de ajutorul meu. O doamnă la vreo cincizeci și cinci de ani coordona toți voluntarii care se descurcau de minune. Totuși dacă tot am venit până acolo am mers până la dânsa să văd, poate știa ceva mai mult. Când am întrebat-o, mi-a răspuns zâmbind. „Tu trebuie să fii Allan. Ajută-ne să împărțim toate acestea și apoi vom merge undeva să vorbim.”

Am stat în frig cam două ore și am împărțit tot ce era acolo. Zâmbete, mulțumiri, lacrimi în ochi, nimeni nu a plecat cu mâna goală. În mintea mea se învârteau întrebări. M-am uitat după ea și nu am văzut-o. Pe la zece și jumătate, am intrat împreună cu mama ei în cea mai apropiată cafenea. Și-a comandat ceai negru cu lapte și a învârtit lingurița în sensul acelor de ceasornic până s-a dizolvat tot zahărul brun. Eu am luat o cafea simplă. „Allan, mă bucur mult să te cunosc în sfârșit. Alice mi-a povestit despre tine și despre cât de bine vă înțelegeți voi. De aceea a vrut să îți dau acest plic. Sper să înțelegi situația și să o înțelegi și pe ea. Știi că trece prin momente grele acum, nu?” Nu știam nimic. Alice nu s-ar fi plâns pentru nimic în lume. Mereu îmi spunea că durerea e inevitabilă, dar suferința e o alegere. Am luat plicul din mâinile ei. Înăuntru se afla un bilet de avion spre Franța și o jumătate de pagină de caiet cu scrisul ei.

Dragul meu Allan,
Mă vei ierta pentru că ți-am ascuns de mai mult de jumătate de an cea mai mare durere a vieții mele. Momentan sunt la Gustave Roussy. Nu! Nu e un centru de recreere și nici o destinație turistică. Ai ghicit! E un spital pentru cei care au cancer. Dacă sunt norocoasă, pe când primești plicul acesta încă mai sunt în viață. Ți-am programat zborul pe 22 decembrie. Asta dacă dorești să petreci Crăciunul cu mine și nu ai alte planuri. Mama o să îți spună totul legat de hotel și închiriatul mașinii.
Alice

„Nu am știut nimic. De ce nu mi-a spus nimic?”, am protestat. „Allan, și eu am aflat doar acum o lună când m-a rugat să organizez tot ce ai văzut azi dimineață și încă câteva activități care se vor desfășura în fiecare zi până la Crăciun. Studioul l-a donat unei organizații care se ocupă de terapie prin artă pentru copiii cu autism, iar toată averea pe care i-a lăsat-o tatăl ei a împărțit-o mai multor organizații caritabile. I-am spus că e nebună. Dar nu e. Cred că simte că nu va mai fi mult cu noi. Trebuie să mergi, Allan!”
Și am mers. Pe 22 decembrie eram în rezerva ei de la Gustave Roussy. Era mult mai slabă decât acum o lună și ceva, dar tot frumoasă. Am vrut să o cert pentru că mi-a ascuns totul. De ce tocmai mie mi-a ascuns totul? Mi-a spus că atunci când iubești pe cineva vrei să îl știi fericit cât mai mult timp și uneori trebuie să nu îi spui adevăruri care îl dor. Am povestit mult zilele acelea. Ea avea dureri din ce în ce mai mari. Dar a fost curajoasă până la capăt.

Pe 24 decembrie dimineața, a venit și mama ei. Terminase toate acțiunile caritabile pe care Alice le dorise. I-a povestit despre copacii îmbrăcați în geci, cutiile de cadouri, studioul amenajat pentru copiii cu autism, tablourile ei vândute la licitație pentru a amenaja secția de pediatrie, jucăriile dăruite celor două case de copii din oraș, cizmulițele ce au încălțat zeci de picioare desculțe. Ea doar a zâmbit. Apoi a închis ochii. Am plecat amândoi din rezervă să o lăsăm să se odihnească. La unsprezece și jumătate seara am primit un telefon la hotel. Alice nu mai era.

Am mers cu mama ei la spital. Asistenta care s-a ocupat de ea mi-a spus că pe la șapte și jumătate a deschis ochii și a rugat-o să îi scrie două rânduri. Nu avea altceva la îndemână așa că femeia a scris cuvintele pe felicitarea de Crăciun cumpărată pentru fetița ei de șase ani. Era o felicitare sclipicioasă și colorată cu Moș Crăciun și reni care zboară. Am citit-o cu voce tare.

Allan, te-am mințit. Nu există Crăciunuri care nu vin niciodată. Tu ai venit!