Cinci ani de comunism și o revoluție

“Vom muri și vom fi liberi.”

Când a început revoluția eram la grădiniță. Nu era o grădiniță de stat. Nu știu cum au făcut părinții sau nu au făcut, dar eram la o grădiniță “privată”, unde învățam engleză și ne uitam la casete video cu Bambi. Din acest simplu motiv am scăpat de înregimentarea în rândul șoimilor patriei și habar nu aveam că existau cântece și poezii patriotice. Nu am cântat niciodată „Șoimii patriei spre lumină vom zbura” și de Ceaușescu am auzit doar tangențial în primii mei ani de viață. În mintea mea, el nu era un conducător suprem. Era un străin despre care se vorbea pe la colțuri. Nu am amintiri în care cineva să ne fi spus la grădiniță despre el. În schimb, am învățat engleza de la trei ani, lucru care se pare că mi-a folosit la ceva. Totuși, în acești cinci ani din viața mea trăită într-o pașnică și inocentă rezistență la regim, am primit cele mai puternice lecții de supraviețuire.

Comunismul m-a învățat că oamenii pot să fugă din țara lor. Nu înțelegeam de ce ar dori cineva să fugă și mai ales unde ar putea să se ducă. Educatoarea de la prima mea grădiniță era o evreică care ne primea pe noi, câțiva copii, în apartamentul ei și ne învăța limba engleză. Vorbea cu noi doar în engleză și dacă doreai la baie trebuia să vorbești vrând nevrând limba pentru că altfel făceai pe tine. Nu am multe amintiri de acolo. Doar că de primul Crăciun nu am vrut să spun poezia și îmi era teribil de teamă că nu voi primi nici un cadou. Până la urmă am primit un bebeluș, care nu a sfârșit cu capul rupt ca alte păpuși și pe care l-am păstrat mult timp. La un moment dat, ochii i-au căpătat o culoare ciudată de la cât a fost băgat cu capul sub apă.

Prin vară mi s-a spus că nu voi mai merge la grădinița ei pentru că educatoarea a fugit în Israel. A fost prima mea lecție de geografie. Exista o țară numită Israel, de care am mai auzit eu la biserică, și culmea, poți să fugi în ea. Oare e cu lapte și cu miere și de aceea a plecat educatoarea mea acolo? Ai mei au trebuit să găsească o soluție pentru educația mea capitalistă să poată continua. Grădinița de stat nu era o opțiune, chiar dacă taxa la una clandestină era un sfert de salar de angajat la birouri la Vagoane. Astfel am ajuns la cea de-a doua grădiniță unde m-a prins și iarna lui 1989. Aici nu am învățat atâta engleză, dar cum se făcea cald ne ducea educatoarea pe ștrand, loc minunat unde era să mor pentru prima dată înecată.

Comunismul m-a învățat să tac. Și dacă nu eram capabilă să tac, măcar să încerc să mint credibil. Copil fiind spuneam adevărul în special despre lucrurile care nu îmi aduceau pedepse. Vorbeam cu dezinvoltură despre viața mea cu oricine m-ar fi întrebat de sănătate, așa că a trebuit să mi se explice destul de devreme care vecini din blocul de lângă casa mea sunt securiști. Cu ei conversațiile trebuiau să se limiteze la politețuri, fără a intra în detalii periculoase privind treburile familiei. Mi-a rămas fixat în minte că dacă mă va întreba vecinul de la patru unde merg eu la grădiniță, să îi spun că nu știu. Știam exact unde merg și ce fac, dar era mai bine să spun că nu știu. Și așa am și făcut, cu riscul de a părea un copil prost. Mai bine să fii un copil prost decât să îți ia părinții de acasă.

Mulți ani după căderea comunismului, nu vorbeam cu vecinii decât strictul bună-ziua. Îmi era imprimată ideea că oamenii trebuie să afle cât mai puțin despre mine. Cu cât știu ei mai puțin, cu atâta sunt eu mai în siguranță. Problema era că nu numai vecinii puteau fi turnători. Curând am învățat că familia, prietenii, colegii de muncă sau oamenii aceia religioși pe care îi vedeam duminica la biserică, chiar și ei pot să fie niște păsărele ciripitoare. După revoluție, când s-au desecretizat dosarele fostei Securități, puteai să mergi să îl consulți pe al tău și să vezi cine te-a turnat. Măcar să îi cunoști pseudonimul și ce a zis despre tine. Nimeni din familia mea nu a dorit să își vadă dosarul. Dacă aș fi fost în locul lor, eu aș fi vrut.

Comunismul m-a învățat cum să manipulez. Statul la coadă la trei-patru ani nu e modul în care o puștoaică fără pic de astâmpăr dorește să își petreacă ziua. Când ne-am mutat în casa în care am locuit o bună parte din viață, la parterul blocului de lângă curtea noastră stătea o bătrânică unguroaică. Prima ei îngrijorare a fost dacă ai mei aveau copii și dacă erau băieți. I s-a răspuns că da, era un copil în familie, nu, nu era băiat, dar da, din păcate, făcea cât zece băieți. Cred că era totuși o glumă nevinovată, nu? Cu toate acestea unica metodă de mă ține cuminte la coadă pentru orice produs alimentar era cumpărarea de înghețată galbenă ori de câte ori doream. Coada de la magazinul cu produse Comtim era sfântă pentru că așa mai obțineai niște salam cu soia, iar dacă aveai un copil în brațe păreai mai credibil. Și pe atunci oamenii aveau suflet, chiar dacă le chiorăiau mațele de foame. Ei stăteau la coada umilinței, iar eu cu zâmbetul pe buze lingeam înghețată după înghețată. Pentru mine era frumos, pentru ei era probabil iadul.

Comunismul m-a învățat să îmi fie frică de întuneric. Aveam să aflu destul de curând în viață utilitatea lampei cu petrol din casă. Era un obiect curățat și păstrat cu grijă. Când se lua lumina, stăteam în jurul ei la masa de bucătărie acoperită cu mușama. Chipurile ne străluceau de la flacăra ce pâlpâia. Îmi era frică să umblu prin casă cu lumina stinsă și nu îmi plăcea să merg nici până la toaletă singură. Nu îmi amintesc dacă plângeam sau nu. Doar acel sentiment paralizant de groază. Nici până în ziua de astăzi nu am scăpat de această angoasă. Nu ies singură afară noaptea fără o lanternă, nici prin casă nu mă simt în siguranță dacă e întuneric beznă. Trebuie să fie mereu măcar o mică rază de lumină ca să nu îmi tremure inima în mine.

Comunismul m-a învățat că toate lucrurile au și un sfârșit. Iar acel sfârșit a început pentru mine pe 21 decembrie. Nu știam în momentul acela că urma să însemne 21 decembrie. Am aflat mai apoi datele tehnice rezervate adulților despre Revoluția de la Arad. În ziua aceea, eram la grădinița unde Bambi era cea mai vizionată casetă video. Nu îmi amintesc cine m-a dus în acea dimineață acolo, dar știu că la un moment dat au început să vină părinții după copii. Era ceva neobișnuit pentru că ora de plecare acasă nu era nici pe aproape. Se șușoteau lucruri în holul cu vitrină. Până la urmă a venit și după mine cineva. Era bunicul meu îmbrăcat cu un palton uriaș. M-a luat de mână și am mers prin gang spre ieșirea din spate. Nu înțelegeam de ce nu o luăm pe centru. Grădinița era la doar câteva sute de metri de primărie și de multe ori când plecam acasă, bunica mă ducea să mănânc o prăjitură cu cremă galbenă la cofetăria Libelula.

De data aceasta, am luat-o pe străzile lăturalnice. În Arad, străzile care dau în bulevard sunt lungi și drepte. Poți sta într-un capăt al lor și vezi ce se întâmplă în capătul diametral opus. Bunicul mă trăgea după el, iar din centrul orașului se auzeau strigăte. M-am uitat în lungul străzii și am văzut o grămadă mare de oameni și niște mașini mari ce arătau ca niște tancuri. Până atunci nu știam cum arată tancurile adevărate. Mi le închipuiam mult mai mici, ca pe cele de jucărie ale verișorului meu. Mai târziu aveam să mă întrec cu un prieten în numărul de tancuri văzute la Revoluție. Mărturisesc că am ajuns fiecare la niște cifre fanteziste. Nu știam că, de fapt, eram mult mai aproape de realitate decât credeam.

Am aflat după mulți ani că acei oameni din stradă munceau la intreprinderi asemănătoare cu cea la care lucra tata, iar actorul V. Voicilă, liderul revoluției arădene, avea să declare a doua zi Aradul oraș liber. Aveam să îl întâlnesc pe Voicilă peste vreo zece ani și să învăț de la el cum să reciți versuri cu sufletul și să folosești fiecare inflexiune a vocii și fiecare pauză de vorbire ca să magnetizezi și să vrăjești orice audiență. Cea mai importantă lecție a fost că trebuie să simți în adâncul ființei tot ceea ce spui pentru că altfel orice cuvânt rostit va suna neadevărat. „Și adevărul te va face liber!” Sau moartea. În zilele acelea, fiecare și-a ales calea de eliberare.

Pentru mine Revoluția are gust de salată de vinete. Când am ajuns acasă în acea zi de 21 decembrie, bunica terminase de făcut o salată de vinete cu ulei. Pe atunci, vinetele nu se mâncau cu maioneză. Nu am îndrăznit să întreb ce se întâmplă afară, dar am auzit că a început revoluția, iar cineva îl implora pe tata să nu meargă în centru pentru că au scos tancurile și el are un copil de crescut. A doua zi nu m-am mai dus la grădiniță, dar acest lucru nu m-a deranjat atât de tare. Venea Crăciunul, pomul era deja decorat în camera mea și eu sigur aveam ce să fac prin casă. Chiar dacă am fost copil singur la părinți, îmi găseam de lucru astfel încât să nu mă plictisesc vreodată. Ziua a doua a trecut liniștită. Pe seara, în schimb, s-a dezlănțuit iadul.

Pentru mine Revoluția are sunet de gloanțe. Casa mea e aproape de bulevardul din centrul Aradului, iar orașul meu avea să devină un oraș sub asediu. Cum s-a lăsat seara, au început să tragă. Au tras câteva nopți la rând. Câte au fost, nu am știut. Despre cine a tras, am aflat frânturi doar când am mai crescut. În amintirile mele, totul a fost o noapte continuă. Ne-am mutat toată familia în bucătărie. Pe atunci, bucătăria casei avea doar un geam interior care dădea spre un hol. Practic era cea mai protejată încăpere. Acolo ne-am chinuit să dormim. Se apropia Crăciunul, dar nimeni nu se gândea să aprindă luminile de pe brad. Mergea pe fundal radio Europa Liberă. E același radio unde am auzit că acel Ceaușescu a fugit. Se pare că în România comunistă nu fug doar cetățenii, ci și dictatorii.

Pe străzile Aradului au fost împușcați 57 de oameni în acea noapte fără sfârșit. Nouăsprezece dintre ei au murit. Se vorbea despre moarte fără rezerve. Știam că pe străzi oamenii mor. Cel puțin 57 gloanțe nu s-au mai oprit în zidurile caselor, în copaci sau în clădirea spitalului, ci în carnea bărbaților care au fost actorii principali în tragedia noastră națională. Numele morților sunt gravate pe o placă memorială în centrul orașului, unde e ridicată și o troiță în cinstea lor. De fiecare dată când trec pe acolo mă uit la ele. Nu, nu vreau să uit vreodată ce a însemna sacrificiul fiecăruia dintre ei. În anii adolescenței, am văzut ce a mai rămas din urmele gloanțelor care s-au oprit într-unul din pereții spitalului. Am întins mâna și le-am atins. Erau cicatricile unor zile nevindecate. Pentru mine moartea nu mai era demult subiectul tabu al unei copilării nevinovate. Inocența mi-am pierdut-o în acele nopți printre sunetele de gloanțe ale revoluției.

Următorul an nu m-am mai dus la grădinița în engleză. Urma să încep școala la șapte ani și probabil ai mei au considerat că ar fi util să învăț și româna ceva mai bine. La grădinița de stat nu ne mai uitam la desene animate cu Bambi, ci în fiecare dimineață, educatoarea ne punea sa ascultăm pe un televizor alb-negru horoscopul zilnic. Fascinația pentru televizor a luat proporții când în casa noastră a apărut primul Goldstar. Ai mei au trebuit să stea la coadă ca să îl cumpere și l-au adus acasă cu un cărucior. Dacă înainte stăteau oamenii la coadă la salam, acum coada s-a mutat la televizoare. Nu era o problemă așa de mare. Românii erau obișnuiți. Goldstar-ul a fost probabil cel mai longeviv obiect electronic din casă. La el am urmărit Dallas, Sunset Beach, Tânăr și neliniștit, Beverly Hills 90210, am auzit Wind of Change și Roxette în pauzele de emisie de la TV Arad, mi-am petrecut sfârșiturile de săptămână cu Feriți-vă de măgăruș și cu desenele animate Captain Planet. Tot la el am văzut și filmul evenimentelor revoluției care mi-a schimbat existența și pe care nu o voi uita niciodată. Cred că nu ar trebui să o uităm vreunul din țara aceasta vreodată.

Era seară și în jurul televizorului ne-am adunat toată familia pentru a vedea filmat procesul și execuția soților Ceaușescu. Nimeni nu își punea problema că un copil nu ar trebui să vadă cum sunt împușcați doi oameni în ziua de Crăciun. Mi-am făcut de lucru cu un pix roșu în timp ce urmăream pe ecran cum un bărbat și o femeie, care stăteau la o masă în formă de L, sunt întrebați de alți oameni îmbrăcați în soldați diverse lucruri pe care nu le înțelegeam pe deplin. Ce am înțeles însă foarte bine a fost că după câteva minute de discuții acei soldați cu puști i-au luat pe cei doi și le-au legat cu sfoară mâinile la spate. Ei le spuneau soldaților „Nu ne legați, măi copii!” și „Rușine, rușine!”și „V-am crescut ca o mamă!”. Mai apoi i-au pus lângă un zid. Au tras. Toți. Sunetele acelei nopți fără sfârșit. I-am văzut prăbușindu-se. Cușma zburând. Peretele ciuruit de gloanțe. Praful lăsat în urmă. Din ea curgea un fir gros de sânge. El a căzut îngenunchiat. Le-au arătat fețele. Erau morți. S-a aprins becul în cameră. M-am uitat la mâinile mele. Eram mânjită toată cu pasta roșie de la pix. Am început să plâng. Mi-au spus să mă liniștesc. Era doar un pix. Se spală cu apă și săpun. Dar eu am știut. Era sânge? Era sânge! Era sânge. Sângele tuturor morților revoluției pe mâinile unei copile.

4 comments

  1. Sunt la cea de a doua poveste a ta, Claudia, și sunt încântată de timpul prețios pe care l am petrecut citindu-ți rândurile care, când freamătă de viață trăită asumat, când devin subțiri și delicate ca subiectul dezbătut.
    Imi place înlănțuirea alineatelor tale care redau un spirit creator matur și jucăuș. Nu reușesc să identific încă, stilul Hotea, însă, sunt conștientă de faptul că îmi doresc să mă bucur cât mai des de tărâmul epicului ca de un pahar de Coca Cola după ce mi am bucurat sufletul cu o micuță amandină. Felicitări sincere și curate!

    1. Îți mulțumesc, Beatrice, pentru aceste cuvinte care au provocat o serie de trăiri pline de roșeață în obraz. Apreciez enorm fiecare minut pe care l-ai petrecut în compania sufletului meu și sper că am reușit să trezesc în al tău emoțiile pe care le simt atunci când scriu. Cât despre stilul meu, cred că și eu încerc să mi-l identific, dar nu neapărat să mă agăț de ceva fix și convențional.

    1. Vrând-nevrând ați avut un impact mult mai mare asupra mea decât poate ați realizat în momentul în care drumurile ni s-au intersectat. Eram poate prea tânără să îl conștientizez chiar eu însămi la acea vârstă. Vă mulțumesc pentru partea aceea din mine pe care ați șlefuit-o.

Leave a Reply to LindaWex Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *