(Disclaimer: Această poveste conține linkuri către alte site-uri mult mai de încredere decât acesta! Dacă creierul îți e obosit, caută cuvântul (click). Provocare: Găsește numărul corect de linkuri din poveste și scrie-l pe ecran în spațiul ce urmează cu marker permanent sau scrijelește-l cu briceagul. [……… linkuri] Poți câștiga experiența plăcută de a fi nevoit să îți cumperi un nou telefon sau laptop. Pentru toate celelalte există Mastercard.)
Și acum începe povestea! Ești gata?
E deja a treia ceașcă de cafea și a zecea foaie pe care o mototolesc și o arunc la gunoi total enervată. Practic doar ceașca de cafea e reală. Foaia e cam virtuală și a ajuns cu un banal delete în recycle bin-ul laptopului meu. Nu-i așa că pare mai tragic dacă spun că o mototolesc și o arunc la gunoi?
Acum, tu îți imaginezi că sunt o neîndemânatică și nu nimeresc niciodată coșul de gunoi. Lucru care e, de fapt, adevărat. Și îți imaginezi cum zac toate pe podea și eu tronez între ele ca o artistă nefericită căreia i-a murit muza sau muzul. Ceea ce, de fapt, nu e adevărat. Nu a murit nimeni în povestea asta.
De unde și până unde ideea mea proastă de a mă apuca de scris? Îmi dau două palme. Acuma e momentul să mă decid dacă să fie palme adevărate sau de alea virtuale. Aici poți să îți imaginezi ce vrei, până mă decid eu. În timpul acesta puteam să fac o mie de alte lucruri mult mai bune. Poate ceva de mâncare, poate să mai corectez niște teze sau de ce nu, să fac curat. Și așa cade casa pe mine cât de întoarse sunt toate.
M-am decis! Palmele o să fie adevărate, dacă foile nu au fost. Măcar ceva să fie adevărat în viața mea.
Eu vreau să scriu un roman. Dar cum să scrii un roman, dacă nu ai despre ce să îl scrii? Acea poveste pe care o visez nu vine așa peste noapte. Și se pare că nici peste zi. Nimeni nu s-a pus la masă cu foaia și cu pixul în mână și brusc s-a trezit mare romancier. Eu nici măcar nu am foaie și pix. Îmi era așa de lene să merg să îmi cumpăr, încât m-am postat în fața ecranului sperând să scot ceva din creieraș.
Degeaba. Nu poți să scoți ceva din ce nu ai. Dacă aveam creieraș, acuma eram în Dominicană, nu în amărâtul ăsta de apartament. Dar creier nu am avut! Mi-a trebuit mie facultate de litere. Vezi Doamne, nu puteam citi dacă eram o amărâtă de CEO la vreo corporație. Aș fi citit cu un Martini în mână pe o plajă, vai de steaua ei, din Bahamas. Sandra Brown aș fi citit, dar aș fi părut cultă rău cu ochelarii mei de aviator de mii de euro.
Am înaintat doua paragrafe. Două paragrafe din doua sute de pagini. Nu-i așa, un roman care se respectă trebuie să aibă măcar două sute de pagini? Al meu are două paragrafe. Oricum nici Roma nu a fost construită într-o zi și uite ce mare și frumoasă a ajuns.
Roma. Cetatea eternă. Da, am vizitat Roma odată! Roma, nu Roman. Acolo nu am fost, deși mi-ar plăcea să merg. Oare chiar există o localitate Roman în România? (click) Ia să verific. Da, există. Are 50,713 locuitori. Nici mulți, nici puțini. Numai bine cât toată lumea să știe pe toată lumea. Exact genul acela de orășel de provincie care mă scoate din sărite. Dar nu despre asta e vorba acum. Mă gândeam la Roma. Ce-ar fi să stabilesc acțiunea romanului meu la Roma? Va fi o lovitură totală de grație, iar italienii mă vor adora.
Eu nu ii ador, dar asta e partea a doua. Nu intru aici în detalii cu și despre italieni că nu are rost. Să spunem doar că nu sunt capabilă să vorbesc italiană. Nu l-am putut înțelege pe colegul care nu știa o boabă de italiană, dar o vorbea la perfecție. Ah, vezi proasto, ce minuni pot să facă două mâini dibace, o minte idioată și câte un „o” pus strategic la coada fiecărui cuvânt! Ia să încerc și eu. El scopo del scriero el romano que io voi da la lovitura e mai presuso decâto una amărâto del locatione.
Eh, cum a fost? Și acuma într-o traducere liberă. Scopul scrierii romanului cu care voi da lovitura e mai presus decât o amărâtă de locație. Deja parcă devin fluentă, ce zici? Așa în imaginația ta încep să arat a italiancă? Un italiano verrrooo! (click) Un fel de Toto Cutugno cu coarne de cerb de aur ediția ’93.
Ding! Telefonul. Sigur e un mesaj lipsit de orice importanță. Ia să văd despre ce este vorba! Dar oare unde am pus telefonul? Într-o poveste cu valoare literară, acesta e momentul în care ți-aș fi descris căutarea telefonului în corelație cu simbolul Sfântului Graal. Însă, această poveste nu are valoare literară. Prin urmare, telefonul e fix la cinci centimetri și jumătate de laptop. Nu e nevoie să îl caut.
Ești la școală?
La școală? Ce să caut la școală? Am uitat să vă spun. Sunt profesoară. De română. Adică, ar trebui să pot scrie un roman decent, nu? Doar asta e ce predau toată ziua. Pe alții care au scris romane. Decente.
Uneori chiar mă gândeam că aș putea face o treabă mai bună decât ei. Să ajung eu în manuale într-o zi. Să înjure elevii că le-a picat Matilda Igrețiu la Bac, cu romanul. Stai! Momentan nu am roman, nu am nimic. Dar dacă o să le pic, o să le pic greu. Așa ca o maioneză cu prea multe ouă, ca sarmalele cu prea multă grăsime, ca usturoiul înainte de o criză de fiere. O să le pic de o să-și pice toți Bac-ul.
Răspund după zece minute. Nu vreau să par disperată.
Nu. De ce?
Liniște. Să aștept să îmi scrie înapoi sau să mă reîntorc la romanul meu de două sute de pagini? Să aștept, zic.
Mă duc până la capătul celălalt al masei să îmi mai torn o cafea. Solicit să îți imaginezi că e normal să bei cafeaua cu oala, nu cu cana. Aici poți să cauți pe net câteva citate inspiraționale cu și despre cafea (click) și să inserezi în spațiul gol din paranteză pe cel preferat ție. (……………………………………………………… ) Hai, ajută-mă! Ce crezi că povestea asta se scrie așa singură?
Ding! Ce m-am speriat! Era să vărs toată cafeaua pe mine. Noroc că am vărsat-o în locul gol din paranteză. Vezi dacă ți-a fost lene și nu ai căutat citatul. Unde aș mai fi vărsat eu oala de cafea?
Notă pentru sine: Data viitoare locul cafelei e în bucătărie, iar al citatelor în paranteză.
Mă întorc puțin împinsă de curiozitate la telefon. Puțin, puțin, nu tare tare.
Dar clasa ta e la școală?
Nu. Evident că nu e la școală. E ultima zi înainte de vacanța de Crăciun. Nimeni nu e la școală, numai tu! Doar tu te poți găsi să strici buna tradiție de sărbători și să mergi la școală. Ce măi? Tu nu ai cozonaci de împletit, sarmale de răsucit, curățenie de făcut? Nu ți-a dat nevasta de lucru ceva? Stai că nu ai nevastă. Nu e bai!
Nu ți-a dat mă-ta ceva de lucru, măi, și simți nevoia să ne strici tu meciul? Îi scriu înapoi nervoasă:
Nu…
Nu e bine. E prea sec. Hai să înflorim pe tema dată ca la examen la universală.
Nu…Dar mi-au spus că le dai bomboane dacă vin în ultima zi de școală…
Ha! Ți-am zis-o, fraiere. Acuma între noi fie vorba, am fost foarte și prea moale cu el. Nu o să se prindă de ironia mea fină. Și nici de cele două seturi de puncte de suspensie. Se pare ca ironia asta a fost așa fină că și dacă ar bea doi litri de lapte tot nu s-ar prinde. Măcar să mă distrez puțin, dacă tot intrăm în hora asta. Sau mai degrabă e un moshpit?
Roma, cetatea eternă. E bine! Să dezvoltăm puțin mai dramatic? Roma, cetatea eternă, un loc al dramei și groazei pentru prea tânăra Rosa.
Am uitat să vă spun. Personajul meu principal poartă numele de Rosa. Nu Rosalinda, nu Rosacea, nu Rosario, ci simplu Rosa. Și e destul de frumoasă cum numa-n vis un înger se arată, dară pe calea ce-ai descris n-oi merge niciodată. Pfuai, că mi-au dat sughițurile de la atâta Eminescu. Clasa a unșpea, semestrul doi, poet național, blablabla, Luceafărul, blablabla. Mă ia cu amețeli.
Oricum Rosa asta e mult mai frumoasă decât mine. E atât de frumoasă încât are toate șansele să reușească să fie în viață orice vrea ea. Pentru că nu e așa? You can be anything you want to be, just turn yourself into anything you think that you could ever be. (click) Da da, mulțumesc, Queen, mulțumesc. Be free with your tempo, be free, be free, surrender your ego be… Freddie, prietene, am înțeles ideea! Acuma lasă-mă să lucrez, da?
Dacă vrea, Rosa o să devină o scriitoare celebră. Spre deosebire de mine, care nu reușesc să trec de primele două paragrafe ale romanului meu de mare angajament.
Dar dacă nu sunt ei, ti le-aș fi dat ție. Dar nici tu nu ești la școală. Așa că o să le mănânc eu pe toate. 🙂
Da, mănâncă-le tu pe toate! Să te faci cât un bivol! Să dai în diabet!
Nu știu de ce sunt așa de ofuscată pe el. Că doar se străduiește omul să fie drăguț. Sau cel puțin așa pare. Când cineva încearcă să îți dea bomboane, nu știi dacă chiar vrea să fie drăguț, vrea să te otrăvească sau vrea să te facă să te îngrași ca o balenă.
Disclaimer: Copii, nu acceptați bomboane de la străini!
Toate urările de mai sus, pe care i le-aș fi spus cu o suavitate exacerbată, sunt din toată sinceritatea mea. Cum ar fi fost să îi răspund așa? Hai să ne imaginăm dialogul care ar fi început de la un mesaj de genul:
Da, mănâncă-le TU pe toate! Să te faci cât un bivol, să dai în diabet! Criminalule în serie și în paralel!
O să aștept acum 20 de secunde să îți imaginezi. [tic-tac-tic-tac…20…19…tic-tac…10…9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0…All engines running! Lift-off. We have a lift-off!] (click) Ți-a ajuns toată schema cu imaginatul ăsta. Pfff, dacă o să îți cer să îți mai imaginezi mult, o să scrii tu romanul secolului, nu eu.
Ce bomboane îți plac?
Cât de lipsită de imaginație! Dintre toate replicile de Oscar, acum când mingea e sus la fileu, eu întreb ce bomboane îi plac. De fapt, mingea era atât de sus că deja e în curtea vecinului. Mă ridic să mă uit pe geam în curtea vecinului. Bun, măcar am stabilit că nu e în curtea lui. Acuma ridică-te și tu și uită-te. Hai! Sus! Poate e în curtea vecinului tău, mai știi? Nu e? Nu-i problemă. O să încercăm la alt vecin.
Întreb și eu așa ca proasta de parcă imediat o să merg să îi și cumpăr bomboane. Rosa ar știi cum să se descurce în situația asta. Ea nu ar fi pus o întrebare așa inutilă. Dar nu mai contează acum. O am pe Rosa, am si Roma, am și doua paragrafe melodramatice. Am și viața mea mai mult dramatică decât melo.
Oare te-ai gândit de unde vine acel melo din melodramatic? Eu sincer nu m-am gândit și nu cred că o să încep să o fac tocmai acum. Problema cea mai mare e că nu știu ce să o pun pe domnișoara asta să facă. În ce situație de viață și de moarte să se găsească? O genuflexiune, un pod de sus, un șpagat? Să spargă o bancă, să ude un strat cu flori, să zâmbească ca proasta la cameră?
Spune tu acuma, ăsta cu imaginație bogată! Ce să facă ea Rosa del tutti frutti Mariposa? Să o cuplez cu un Făt-Frumos, fie el chiar și italian, e deja o poveste expirată. Să fim serioși! Făt-Frumos nu există! Iată am spus și asta. Nu există! E la fel de real ca Moș Crăciun și renii săi. Totuși, este o șansă cât de cât reală ca Moșul să existe. Doar mi-a adus cadouri în fiecare an până la vârsta de vreo 13 ani când tata mi-a zis:
„Copilă, Moș Crăciun nu există!”
Și cât am mai plâns și m-am jelit și tata, ca un om înțelept, a luat o foaie de hârtie și un creion și mi le-a dat zicând:
„Acum desenează și tu un pod ca să treci peste!”
Pe Făt-Frumos nu l-am văzut, nici pe pod, nici sub pod, nici cerșind la capătul podului. Stai, ce e cu mașina aia împlântată în mijlocul râului care tocmai se scufundă? Ups. Se vehiculează ideea că Făt-Frumos era la volan. A crăpat prin actul trei al piesei de teatru Cum l-am ucis pe Făt-Frumos varianta scurtă și cam plină de apă. Nu ai auzit de piesa asta de teatru? Nu-i bai. Nici eu. Dar cred că după ce termin romanul ăsta, o să o scriu.
Am eliminat povestea siropoasă de amor. Mi-a mai rămas doar o variantă mai violentă cu…
Ciocolată cu mentă. Îmi plac bomboanele de ciocolată cu mentă.
Pe bune, adică pe bune? Ciocolată cu mentă? Atât doar? Ciocolata ca ciocolata, dar menta. Menta e îngrozitoare! Combinația teribilă. Mă scuzi, te rog. Mă duc așa să vomit cam jumătate de viață. Revin în cel mai scurt timp. Dacă nu mă întorc până mâine, stinge becul, închide ușa și dă drumul la câini, da?
Mie îmi plac alea cu mult lichior și cu o cireașă, vișină sau ce o mai fi ea în mijloc. Ador explozia de lichid puțin alcoolic, amărui, urmată de o aroma puternică de ciocolată și ea destul de amară. Papilele mele gustative sunt în delir numai când mă gândesc. Trebuie să încetez, că altfel salivez tot ca patrupedul lui Pavlov.
Pff, scriitor idiot, a trebuit să mă faci să îmi imaginez! Acuma toată tastatura are stropi de salivă pe ea. Nu m-ai crezut când ți-am zis că eu și câinele pavlovian suntem de-o minte. Și nu, nu sunt o alcoolică, nici măcar anonimă, nici măcar Venețiană.
Ție?
Raffaello
De ce am scris Raffaello? Adică îmi plac relativ, dar nu se compară cu cele cu lichior relativ. Totuși cum să zic că prefer relativ să mă îmbăt relativ cu o tonă relativă de bomboane cu miez alcoolic relativ. Am înțeles! Fără relativ în următoarele paragrafe, nu de alta dar nu știu cum arată alcoolul relativ. Bomboanele preferate ale Rosei sunt Raffaello. Ea știe mai bine, nu?
Ah, ce ușor e să fii personaj de roman! Ce ușor îți vin toate așa pe tavă! Îți plac bomboanele perfecte, poți face podul de sus cu ușurință și poți sparge o bancă fără să intri la bulău. În următoarea viață, vreau să fiu un personaj de roman. #lifegoal
Am găsit! Am avut revelație secolului. Evrika! (click) Alerg prin casă ca o nebună. Mă lovesc cu degetul mic de piciorul mesei. Nu mai alerg. Urlu de durere! Nu ca Arhimede, ci ca o Matildă apucată. Și morții și răniții și cine a inventat picioarele de la masă și durerea! Respiră, respiră, respiră! Încetează odată să îmi spui ce să fac! Aleargă, urlă, respiră, iar, iar iar! Dar ce sunt eu ceva personaj ratat de roman? Am I a joke to you? (click)
Mi-am revenit. Iertați-mi ieșirea asta în decor. Să șterg eu rapid astea două paragrafe. O să încep cu scena proverbială din reclama de la Raffaello. Rosa mușcând dintr-o bomboană albă cu o tonă de cocos și miez de migdală. Ce poate fi mai senzual? Ah, eh, ih, oh, uh! Să mai încerc și cu alte vocale să văd cum o ieși? Ăh, îh…bun, fără ă și î, sună ca un porc ce se freacă de ușa de la cocină.
Parcă o văd pe Rosacea mea în reclama la bomboane când deodată apare EL, ca o boare de primăvară. Fără el cu litere mari. Fără el cu nici o literă! Am stabilit că voi scrie un roman de acțiune. Rosa a mea e o adevărată fiară, mușcă în carne vie, îi dă o perversă ca pe Târgu Ocna. (click) Se bate cot la cot cu băieții răi de după blocurile gri. (click) Sare sânge peste tot mai ceva ca și ketchupul din hotdog, ca sosul de usturoi din șaormă, ca frișca din ecler! Pac! Pac! Pac! Se aud pistoalele cu capse. Uite-o cum se bate leoaica mea mușcând din când în când dintr-o bomboană.
Ce fază stupidă! Cum să te bați și brusc plasare de produse? Între doi pumni auzi suav: Atunci când emoția te învăluie, iar cuvintele nu sunt de ajuns, Raffaello dă glas inimii tale. O migdală învelită într-o cremă delicată cu fulgi ușori de cocos, ce dezvăluie zâmbetul din priviri. Raffaello mai presus de cuvinte. (click) Și buf îi mai bagă doi pumni! Îi rupe piramida nazală, iar durerea de după e clar mai presus de cuvinte. Nu o să scriu romanul asta în vecii vecilor!
O bătaie în ușă. Salvarea mea de la panica unui roman ratat din fașă. Dar cine să fie așa de dimineață? E ora 11 și nu aștept pe nimeni. Sper că nu e enervanta de la doi care vine ba pentru o cănuță de zahăr, ba o lingură de făină. Mă scoate din minți! Cred că strânge de prin vară preventiv ingredientele pentru cozonacul de Crăciun.
Încă o bătaie. Oare dacă nu aș răspunde, ar pleca? Mai aștept.
Încă o bătaie. Aștept. Insistă.
Oare o fi un criminal în serie? Stai, criminalii în serie nu intră pe ușa, ci pe geam. Ce baftă pe mine că stau la patru. Bine, fie!
„Vin acuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuum!”
Ți-am plăcut cum am lungit „u”-ul? De fapt în realitate era mult mai scurt.
Deschid ușa încet, cât pot de încet. Se aude o muzică de fundal tensionată. Tam-tam-tam-tam-tam-tam. (click) Aici poți fredona la alegere muzica ta preferată dintr-un film de groază. Nu văd pe nimeni, doar niște crengi de brad care dau să intre în casă. Tam-tam-tam-tam-tam. Chiar nu înțeleg ce se întâmplă. Tam-tam-tam-tam. Auzi? Încetezi cu muzica asta enervantă din capul tău?! Nu vezi? Mă vizitează un brad!
„Bună dimineața, doamna digirintă”, se auzi o voce gâtuită printre crengi.
Bradul vorbește.
„Dirigintă. E doamna dirigintă. Bună dimineața!”, zic total derutată de situație.
„Sunt șoferul tatălui elevei Coman, Alina Coman. V-am adus bradul.”
Bradul nu vorbește.
„Mie, bradul? Dar, domnule, nu îmi trebuie nici un brad.”
Și cine naiba e Alina Coman? Nici măcar nu știu cine e individul aceasta care încearcă să introducă un brad la mine în casă.
De ani de zile, fac un frumos brad artificial. Nici prea mic și nici prea mare. Vrei să îl vezi? Uite e acolo în colț unde e mereu. Curat în casă, fără țepi de brad care rămân prin diverse cotloane până la Paști. Odată mă pregăteam să merg pe plajă la mare și ghici ce găsesc înfipt în papucii de plajă? Ce? O scoică? Greșit? Brad. Un ac de brad de la Crăciunul trecut. Atunci pe plajă la Mamaia am zis STOP, alt brad natural nu mai pupă casa mea.
„Doamna digirintă, unde vă pun bradul?”, întreabă omul nerăbdător. De îmi mai spune odată doamna digirintă eu îl strâng de gât, jur!
„Știți, căci am fugit de la servici căci m-a trimis șefu’ și trebuie căci să plec înapoi căci știți cum e în ziua de azi la patron. Du-te mut și adă lut.”
Mut ca mut, dar ce fac eu cu lutul ăsta de brad și cu ciudatul ăsta de om?Unde să pun eu ditamai bradul de doi metri într-un apartament cu tavanul de un metru nouăzeci? Ce o crezut domnul acesta, că eu stau la vilă cu piscină și salon? Undeva trebuie să îl pun și să scap de arătare cât mai repede. Chiar un brad uriaș îmi trebuia mie azi. În rest aveam cea mai perfectă zi din toate universurile posibile!
În beci îl voi pune. O să îi zic omului că îmi iau cheile de la beci. E mai răcoare acolo. Și dacă nu îl voi vedea și voi aștepta suficient de mult timp poate va dispărea prin minune. Nu poate bănui mutul că aș vrea să scap de bradul acesta enervant cât mai curând posibil?
Omul îmi spune că nu poate să ducă bradul înapoi și că el îl lasă în fața ușii. El e plătit să îmi aducă bradul și nu îl interesează câtuși de puțin ce o să fac cu el și dacă vreau, el face efortul existențial să mi-l ducă în beci, dar altceva nimic pentru doamna digirintă.
Mă gândesc că sigur e o farsă pusă la cale de careva. Nu am nervi acuma să îl iau la întrebări și omul pare tare căzut din stele oricum. Un fel de Făt-Frumos ratat. Numai că nici făt, nici frumos, doar ratat. Deschid beciul, aprind becul și îi arat un loc liber lângă o boxă, unde plasează namila. Îi mulțumesc, ne urăm cele bune, mai mult el mie decât eu lui. Rămân singură în beci cu un brad mutant și vreo trei sfinți pe la gură.
E o zi cum nu se poate mai perfectă. Dimineața mea liniștită de decembrie s-a transformat în dilema maximă a zilei. Cum scapi de un brad pe care nu îl dorești? (click)
Sigur îl vrea careva. Să primești un brad pe gratis nu e neapărat un lucru rău, dacă îți dorești asta. Eu nu îl doresc, dar m-am pricopsit cu el. Totuși nu e chiar urât pomul. Argintiu, coroana pare bogată. Nu ar sta rău în casă. În casa altuia firește, nu în a mea! Nu am chef de brazi, de mizerie și în plus cum bag un brad de doi metri în casă de una singură? Bradul trebuie să plece și să plece astăzi.
Vrei un brad?
Acum să îmi spună cineva de ce am trimis mesajul acesta stupid. Nu pot să cred că doar atâta mi-a trecut prin capul meu blond. Bine, bine, nu sunt chiar blondă, nu la exterior oricum, dar după deciziile pe care le iau în ultima vreme mă gândesc dacă nu ar trebui să mă vopsesc. Să îl întreb dacă vrea un brad e cea mai tâmpită idee ce mi-a venit în ultimul deceniu. Mi-au mai venit mie și alte idei tâmpite în ultimul deceniu, dar asta e singura pe care ți-o spun.
Îl știu de patru luni pe colegul ăsta și îl întreb dacă vrea un brad. Bradul e așa o chestie intimă de famiglie de traficanți, Cosa Nostra, Don Corleone style. (click) Știu eu un dealer de brazi, dar omerta trebuie să fie maximă să nu ne prindă aia de la Ocol. Ceva de genul e cu brazii aia faini și autentici din pădure. Nu te poți lăuda la toți străinii că ai așa un brad neștampilat.
Să înțeleg că te-a găsit pădurarul?
De unde știe el de pădurar? Ceva nu se leagă și trebuie să aflu neapărat despre ce este vorba. Și șireturile dezlânate se leagă mai bine decât toată povestea asta cusută cu ață albă. Oprește-te o clipă!
Te-ai gândit vreodată cum arată o poveste cusută cu ață albă? Se ia o poveste. Musai pe hârtie mă gândesc. Se ia un mosor de ață. Obligatoriu albă. Ce? Nu ai ață albă în casă? Nu-i bai! Aștept până mergi să cumperi. Ai fost? Ah, acuma cobori scările. Grăbește-te! Ce crezi că am toată ziua să îți explic cum coși o poveste cu ață albă?
Ți-a luat cam mult. Acuma iei o bucată generoasă de ață și o bagi în ac. Serios? Nu ai ac? Pe bune acuma? Ești real? Nu ai un ac în casă? Păi când ai fost după ață nu te-ai gândit că ai avea nevoie și de un ac? Cu ce vrei să coși? Cu dinții? Hai viteză, după ac! Mai repede aleargă cu picioarele alea! Nu mă interesează că e gheață pe jos. Ai ajuns! Ai dat cu nasul de gheață? Ți-a curs sânge? Nu contează.
Deci, de la capăt. Ață albă avem, ac avem, poveste avem. Se bagă ața în ac. Nu vezi urechea acului? Puneți ochelarii. Auzi, dacă nu ai ochelari eu nu mai stau două săptămâni până îți vin de la oftalmolog. Hai că ai reușit! Noah acuma, fă nod și împunge aici și aici, bagă, scoate, scoate, bagă, iar și iar! Vezi să iasă bine pe față, că pe dos nu se uită nimeni. Și repeți până când se termină ața sau povestea.
Până termini de cusut, facem o scurtă recapitulare de final de semestru. Avem una bucată coleg curios și obsedat de ciocolată cu mentă, bleac, un părinte pădurar cu un șofer analfabet, pff, un brad argintiu bogat de doi metri, hmm, și eu, care de dimineață încerc să scriu începutul romanului vieții mele.
Ce știi tu și nu știu eu?
Multe…A venit în cancelarie cu ditamai pomul și am fost la secretariat să iau adresa ta și i-am dat-o. Se pare că a reușit să dea de tine. Dar tu de ce nu îl vrei?
Așa s-au întâmplat lucrurile. Ce om altruist! Oh Doamne, mai că mi-au dat toate lacrimile pe la colțurile ochilor. Mai că acum l-aș strânge de gât!
Cum să îi dea mutului adresa mea? Mintea românului, idei puține, dar fixe. Că vezi Doamne, dacă cineva îți cere, îi dai. Să vezi când ajung înapoi la școală, cum mă vor întreba toți de pom. Ce surpriză frumoasă! Dar cum l-ai împodobit? Dar ce drăguț din partea Alinei! Cine e Alina? Dar de ce nu ai pus poză cu el pe Facebook?(click)
Adevărul e că nu mi-a plăcut surpriza, chiar deloc. Evident că el a fost suficient de drăguț să ajute bietul șofer al părintelui pădurar al elevei, pe care nici măcar nu o cunosc, aflat la ananghie sărăcuțul și să mă cadorisească cu un brad, pe care l-aș arunca de la etaj. Păcat totuși că l-am pus în beci. Acuma cum să îl arunc de la etaj în cea mai dramatică scenă posibilă?
Ce să fac? Ce să fac? Spune-mi, tu, acuma ce să fac! Ah, ești ocupat. Încă tot coși ața albă la poveste. Mă scuzi. Te las puțin să îi scriu mesaj ființei ciocolătoase cu mentă.
Am împodobit unul de plastic deja. Îl vrei sau nu pe ăstalalt?
Sec, corect, aferent. Hai să nu o dăm la siropoșenii. Să mă rog de el? Ia bradul, ia-l, ia-l, iaaaaaaaaaaaaaaaa-l. Din nou în realitate fără atâția de „a”.
Împodobesc bradul înainte de șase decembrie. Îmi place să aduc Crăciunul în casă cât de repede posibil. Drept e că numai eu îl văd, dar așa e ritualul. Cum să îl stric acuma? Vrei să se supere ritualul? Nici să mă picuri cu ceară, nu îl despodobesc pe ăsta de plastic ca să pun altul în locul lui.
Sigur o să găsesc pe cineva. Dacă nu azi, atunci mâine. Dacă nu mâine, atunci jur că îl urc înapoi la mine și îl arunc de la etaj. Nu are sens să mă consum pe tema aceasta.
Mai bine mă reîntorc la romanul meu. Rosa deja a cam terminat cutia de bomboane și o cam doare mâna de la împărțit pumni cu generozitate cât timp am tot povestit noi pe aici.
Am citit ieri dimineață un articol pe un site(click), că momentul cel mai bun să scrii un roman e acum. Asta o să fac și eu. Arunc telefonul departe. Bineînțeles, nu chiar îl arunc. E doar o figură de stil. Îl împing cu mare grijă un centimetru mai încolo. O să scriu acum un roman, o carte, orice, dar o sa scriu. Acum! Acum. Acuuuuuuuuuuuuuuuuuum! Sper că nu m-a auzit nimeni cum am urlat singură în apartament acuuuuuum.
Ce mi s-a părut ciudat totdeauna când citeam o carte bună era că simțeam că și eu aș fi putut scrie exact acel tip de carte. Așa una ca asta pe care o citești acum. Doar dacă aș fi avut ideea genială înaintea tuturor! Îmi e cam greu să îmi dau seama cine sunt acei tuturor și care e ideea aceea genială.
Cum le vin oare scriitorilor ideile de cărți în cap? Au un rezervor secret de muze sau muzi care le vând gratuit cele mai tari replici? Ofertă promoțională: La fiecare replică genială, a doua o primești la jumătate de preț!
Dar pictorii? Oare văd în mintea lor pictura terminată sau pictează așa la plezneală? O linie aici, un galben acolo. Aruncă, la naiba, tot borcanul pe pânză! Poate te trezești peste noapte Ghenie. (click)
Dacă aș începe, totuși, romanul cu scena bradului invadând un apartament, în care Rosa cu fulgi de cocos pe la gură se bate cu băieții răi mai ceva ca Cichi Cean? (click)
Apropo de Cichi Cean, auzi, prietene, nu vrei un brad?